Comercianți de ocazie își scot la vânzare sărăcia – Viața din spatele tarabei din piață

de Roxana NĂSTASĂ

În fiecare an, în frigul primăverii abia instalate, în piețele din județ apar tot mai mulți comercianți de ocazie. Veniți de prin satele vasluiene, unii de la câteva zeci de kilometri distanță, cu trăistuțe în care-și care poartă sărăcia, sărmanii de la țară vând orășenilor tot ce se poate pentru a-și câștiga existența. La mare căutare în piețe acum sunt urzicile, care se vând cu doar un leu grămăjoara. Sunt culese cu grijă dis-de-dimineață, din locuri alese, „nu de pe marginea drumului”, de bătrânicile cu mâinile crăpate și uscate, care uneori dau mai mulți bani pe transport decât câștigă la piață.

De exemplu, pentru tanti Tinca, în vârstă de 58 de ani, pe care am găsit-o în Piața Traian, afară, la o tarabă, vânzând grămăjoare din sacoșa cu care a venit de la Secuia. Urzicile, pe care ea le alintă „medicament minune”, sunt și hrană în timpul primăverii și „bani pentru medicamente, analize și ce mai trebuie în casă”.

„E greu, domniță. Urzicile se culeg greu, mai ales când sunt mici și numai câtă umblătură și cât frig câteodată pentru nimica. Oamenii de la oraș vor tot timpul mai ieftin, dar nu știu cât e de greu. Mai vinzi urzici, eu mai aduc câteodată și frunză de vie pentru sarmale și ce mai am, dar nu vin tot timpul. Vin să mai fac și eu un ban pentru medicamente, analize și ce mai trebuie în casă. Ce să faci? Că tare greu s-a mai ajuns în ziele astea!”, spune deznădăjnuită bătrânica.

Are doi copii, dar nu-s cu ea. Au plecat departe de sărăcie. Unul e la Târgoviște, altul în Italia, să-și facă un rost. De doi ani, de când i-a murit bărbatul, răpus de cancer la plămâni, își duce traiul singură.

„Copii sunt plecați, se chinuie și ei, unul mai amărât ca altul. Și eu să stau să cer? Iaca mai vin și mai vând câte una, alta”, mai spune femeia.

Lângă tanti Tinca, la câteva tarabe distanță, șade o altă „urzicăreasă”. O cheamă Maria Poenaru și are 61 de ani. Înfofolită bine, cu haine destul groase pentru acest sezon, cu cizme de cauciuc în picioare, pregătită parcă de vremea rece de dimineață, tanti Maria își freacă mâinile muncite și bolborește într-una când lumea vine, se uită, întreabă și pleacă. Are pe tarabă urzici și câteva legături de leurdă, însă șoptește că are într-o traistă și două sticle cu vin bun și una cu rachiu, pe care le-a adus pentru cineva, dar nu a mai venit să le ia.

„A zis cineva să aduc că vine să cumpere, dar n-a mai venit. Le-am cărat degeaba”, povestește bătrâna.

Tanti Maria e omul vorbăreț, care încearcă să-i convingă pe toți cât de bună-i marfa ei, însă de multe ori în zadar. Azi a reușit să vândă de vreo 20 de lei, dar trage nădejde că până mai diseară va da tot și se va întoarce acasă cu traistele goale. Dă chiar și la ofertă urzici. Cine cumpără mai multe grămăjoare, mai primește în plus fără bani.

„Dau mai multe la cine ia, numai să scap de ele să plec acasă mai repede”, mai adaugă tanti Maria.

Nu departe de ea, o altă bătrânică își îndeasă marfa într-o sacoșă de rafie și se pregătește de plecare. Le anunță pe celelalte precupețe: „Eu plec, că de la ora 12 trebuie să stau cu nepotul!” exclamă aceasta cu glasul duios al unei bunici fericite.
Printre comercianții de ocazie, zăresc și un bărbat trecut de 40 de ani. Are urzici și niște hrean pricăjit la vânzare, pe care tot îl flutură cât trece câte unu’-altu’ fără să-l bage în seamă. La prima vedere pare vesel, chiar murmură printre buze o melodie populară, însă povestea sa de viață este una tristă. A lucrat în construcții, dar s-a îmbolnăvit și nu mai poate lucra. Copii nu are, dar și-ar fi dorit tare mult. E singur de când nevasta l-a părăsit plecând cu altul în Cipru. Chiar și-așa, e optimist. Își animă zilele la piață vânzând câte o „verdeață” și stând de vorbă cu „colegii de suferință”. Gândul că va fi mai bine îi dă putere să meargă mai departe.

Ca el, la fel de optimiști par și ceilalți vânzători de ocazie, care au mai câștigat cinstit o pâine și, mai cu bune, mai cu rele, și-au mai bifat o zi în calendarul vieții.