Legendele Bârladului – "Nu clipiți! Zâmbiți, vă rog!"

de Simona MIHAILA

„Legendele Bârladului” vor „imortaliza”, astăzi, o artă fără de care nimeni dintre noi nu ar fi văzut vreodată cum arăta Bârladul de altădată, nu am fi putut admira clădirile din trecut, străzile, parcurile, nu am fi putut vedea cu ochii noștri cum arătau și cum se îmbrăcau bunicii noștri: arta fotografică.
Între multele aspecte care au compus la Bârlad această tradiție, există unul pe care nimeni din cei care au reconstituit istoria fotografiei în România nu l-au putut ignora: aici și-a inceput cariera prima femeie-fotograf din țară.

Se numea Josefina Popovici și era mama baritonului Dimitrie Popovici-Bayreuth, una din gloriile muzicii din a doua jumătate a anilor 1800. La origine, femeia era poloneză și se numea Ceaikovski. După ce a rămas văduvă, ca să aibă cu ce-și crește copilul, a intrat ca ajutor cu o leafă de mizerie în atelierul primului fotograf din Iași, pe nume Bartzer.
În articolul „Prima femeie-fotograf din Moldova veacului trecut”, apărut în revista „Fotografia” în 1981, scrie că Bartzer era „un om cu caracter hirsut”, iar lipsa de experiență a Josefinei Popovici atrăgea deseori observațiile jignitoare ale acestuia. Munca de fiecare zi în atelierul foto a ajutat-o mult în a-și însuși secrete din arta fotografică: i-a dezvoltat simțul de observație și a studiat fără să vrea mimica, gesturile și chiar aerele pe care le luau clienții în fața aparatului.
În 1874, sătulă să muncească pe nimic la Bartzer, femeia s-a mutat în Bârlad și și-a deschis propriul atelier. Era primul din oraș și aici au zâmbit pentru prima dată bârlădenii în fața unui obiectiv foto. Asta se întâmpla după exact 35 de ani de când Daguerre patentase fotografia și după 29 de ani de când fotografia cucerise, deja, Bucureștiul.

Clienții, destinși cu bârfe

Scriitorul George Sbârcea povestea că, după ce și-a deschis atelierul la Bârlad, Josefina Popovici trebuia să fie la curent cu toate subiectele de actualitate din târg, pentru a avea „conversație” cu clienții care îi călcau pragul. În fața obiectivului, era musai ca aceștia să fie relaxați și zâmbitori.
„Lumea care venea să se pozeze la ea se instala în fotoliile din pluș, răsfoia pe îndelete albumele cu mostre puse la vedere pe mescioară și alegea fără grabă și sporovăind neîncetat, fundalul ce i se părea cel mai potrivit de gusturile sale: o pergolă de trandafiri, o ruină romantică de cetate cu un ciob de lună deasupra, fațada unei gări cu trenul gata de plecare sau interiorul unui salon cu mobilă în stilul imperial”, scria Sbârcea.
El descrie și cum era privită fotografia în acea vreme de către orășenii „zgârciți”: „Meseria, deși se bucura de oarecare căutare în rândurile burghezilor care își etalau opulența în toate formele posibile, avea legile ei cu nimic mai blânde decât ale oricărei alte meserii. Neobișnuiți cu imaginea fixată pe retina aparatului, al cărui mecanism se declanșa printr-un adevărat ritual, la apăsarea unei mingi de cauciuc, și după ce fotograful se ascundea minute întregi sub faldurile de stambă neagră care îi permiteau să prindă cât mai precis în focarul obiectivului modelul, oamenii trebuiau convinși că fotografia corespunde, de fapt, realității naturale. Mai mult decât atât, trebuia înfrântă cerbicia orășanului zgârcit, a cărui atitudine față de noul mijloc de a cheltui banii a fost exprimată plastic de Ion Creangă”.
Autorul face referire la felul cum îi plăcea să răspundă marele povestitor ori de câte ori era trimis de cunoștințe să se fotografieze, pentru a fi în ton cu obiceiurile mondene: „La ce bun să dau un frăncușor ca să mă văd lat pe tinichea? Mai bine cumpăr cu el un coșuleț cu brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua”. În acele vremuri fotografia se făcea pe metal.

Vexler, fotograful numărul 1 al Bârladului

Nu se știe câtă vreme a dăinuit atelierul Josefinei Popovici. Cert este că în 1892, în Bârlad îl întâlnim pe fotograful Aron. Este posibil ca el să fi apărut după ea sau, dimpotrivă, să fi funcționat în paralel.
Atelierul lui Aron se afla pe Strada Regală (artera principală a orașului), la intersecția cu strada I.C. Brătianu (actualmente Transilvaniei; unde se află află acum sediul al BCR). Era cotat ca un fotograf foarte bun, iar atelierul său a fost deschis mai bine de două decenii, până prin preajma primului război mondial.
În anii care au urmat, în Bârlad au funcționat foarte mulți fotografi: Fănică Torneli (pe strada Vărăriei), Saveliuc (lângă Biserica Sf. Ilie, apoi pe strada principală), Saulea (pe strada Strâmbă) etc. Nici unul nu a rezistat prea mulți ani.
Peste toți, a strălucit incontestabil Iosif Vexler, cel mai longeviv și mai renumit fotograf bârlădean. El a dominat breasla vreme de peste o jumătate de secol și niciodată nu a coborât ștacheta de fotograf de lux. Așa era considerat atât de localnici, cât și de cei care veneau din alte orașe pentru a zâmbi în obiectivul lui magic.
Aproape că nu există bătrân în Bârladul de astăzi care să nu aibă o fotografie făcută în atelierul lui Vexler. Este mare lucru, deoarece acest fotograf nu a fost un patron a cărui afacere a rezistat, ci un adevărat artist. Nu era nevoie de artificii sau de șiretlicuri ca să „ieși bine” într-o poză. Vexler cunoștea secretul umbrelor, luminilor, unghiurilor; știa ce să caute și cum să găsească acel „ceva” pentru a-și ridica produsul la rang de artă.
Se bucura de o popularitate grozavă, atât în rândul oamenilor simpli, cât și între snobi. Dacă „madam Tița” își cumpăra rochie și pălărie nouă, unde era primul loc unde mergea? La Vexler. Dacă fata colonelului „Ionescu” a primit la majorat cercei cu „briliant”, la Vexler se oprea. Dacă „musiu Bericescu” dorea s-o cucerească pe „duduia Pletulescu”, se „imortaliza” cu bastonul, monoclul și mustața în „furculiță” la „Foto Vexler”.

Vexler – autorul celor mai multe vederi cu Bârladul de odinioară

Bătrânii își amintesc de Iosif Vexler că era înalt, slab, cu pălărie cu boruri mari și lavalieră. În tinerețe fusese artist de teatru și fotograf la un ziar din capitală. În timpul cât a lucrat la teatru s-a împrietenit cu mulți artiști renumiți, pomeniți și astăzi: Timică Georgescu, Neamțu Otonel, Nici Leonard. Le-a făcut multe fotografii, în special acestuia din urmă. Multe dintre fotografiile artiștilor sunt expuse încă în teatrele bucureștene.
În timpul unui turneu la Bârlad al trupei de teatru – înainte de primul război – a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ana Sortz, considerată, pe atunci, cea mai frumoasă fată din Bârlad. Stabilindu-se în orașul soției, în 1912, și-a deschis un atelier la parterul Farmaciei „Droc” de pe strada Regală, colț cu strada Ștefan cel Mare, pe locul actual al Magazinului „Paloda” (Magazinul general). Mai târziu, s-a mutat într-un spațiu mai mare, aproape de strada Strâmba. Pe firma lui scria: „Foto – Studioul Vexler”.
În timpul războiului, Vexler este concentrat și a lucrat în laboratorul foto al armatei, fiind și reporter foto pe front. Când s-a întors din război, era mare lipsă de hârtie fotografică și, cum bârlădenii prinseseră tare gust de a se fotografia, Vexler s-a apucat să-și prepare singur materialul necesar. Cumpăra hârtie la metru și o prepara cu soluție de bromură de argint. Calitatea excepțională a fotografiilor de atunci și-a spus cuvântul peste ani: bârlădenii au și acum poze din hârtia improvizată cu atâta măiestrie de Vexler.

Cu „Foto-lux” la iarmaroc

Profesorul de istorie Marcel Proca menționează în lucrarea „Viața cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea” că fotografii nu scăpau niciun prilej de a-și expune oferta: „În cadrul iarmarocului anual existau studiouri de moment, dar asta nu înseamnă că aveau un succes mai redus. În maghernițe numite pompos ateliere fotografice, cu pereți și acoperiș de pânză, gen: <Mireasa>, <Foto-lux> sau <La Grăniceru> se imortalizau imediat pentru amintiri la anii bătrâneții, ori pentru impresionarea rudelor și cunoscuților orice dorea clientul, dar pe fundaluri prestabilite, și mai ales cu banii luați dinainte. Fotogramele erau color sau simplu – sepia-, executate la alegere cu poziții aparent teatrale- <așezat, din picioare sau cu mâna în șold>, dar în care abia dacă în final recunoșteai personajele, mai ales că la cererea clientului se mai practicau și operații estetice de înfrumusețare”.