Spiritul rulmentist reaprins de peste mări și țări – Orania Râpă, “buturuga mică” din calea Rulmenți Bârlad

de Simona MIHĂILĂ

I s-a pus ștampila de „comunist imoral” pentru că a îndrăznit să spargă tiparul pudibonderiei de partid și să divorțeze. Cu acest stigmat în frunte, a răzbit și a reușit să se facă apreciată într-un colectiv muncitoresc în fruntea căruia nu a ezitat să se așeze atunci când ea însăși l-a scos în stradă, la cel mai amplu protest pe care-l văzuse Bârladul în ultima jumătate de secol.

Orania Râpă, după cum o știu o sumedenie de rulmentiști ai Bârladului, este bârlădeanca pe care transformările dramatice prin care a trecut Fabrica de rulmenți a orașului, una dintre cele mai renumite din lume, au făcut-o să ia, ca mulți alții, drumul străinătății. Dar asta, nu înainte de a arde până la capăt, alături de oamenii care au sperat că lucrurile se vor îndrepta. A așteptat cu răbdare șI încăpățânare un happy-end până când, sătulă de promisiuni, minciuni și interese mizerabile, a plecat definitiv. Din fabrică – de dezgust; din țară – din disperare.

Acolo, printre străini, nu s-a dat în lături de la nimic din ce înseamnă muncă onestă. Nici măcar muncile cele mai de jos, despre care vorbește cu firesc, nu-i sunt străine.

Indiferent ce a făcut și pe unde au purtat-o pașii, Orania Râpă (Vlasin) e tot cu gândul la Bârlad. Microbul jurnalismului, care i-a intrat în sânge în timpul facultății de profil pe care a terminat-o înainte de ’89, a făcut din ea un aprig critic a tot ce i se pare anormal.

De câtva timp, Orania e amfitrioana unui grup pe facebook, ce poartă numele “Bârlădeni care contează”. E gura ei de oxigen, canalul prin care respiră aer de Bârlad, locul de refugiu în afara orelor de muncă (dar și în timpul acestora); e firul roșu către locul unde și-a lăsat copiii, mama, colegii.

Este foarte atentă cu tot ce se întâmplă cu grupul pe care l-a creat și în care își ostoiește dorul de casă. Oricât de dragi i-ar fi bârlădenii, nimeni nu poate intra pe “Bârlădeni care contează” fără a trece de ochiul de vultur cu care Orania analizează orice identitate care-i bate la ușă, sau care-i este sugerată de unii sau de alții. Cel mai important e “să conteze”, iar Orania nu face rabat de la această regulă. Selecția e cu atât mai riguroasă cu cât aici e locul unde ea se prezintă cu “bune și cu rele”, cum s-ar spune și unde, în limitele decenței și ale bunului-simț, le permite bârlădenilor să se exprime: unii prin păreri, alții, prin produsul muncii lor.

Mai mult, în calitatea sa de “maestru de ceremonii”, Orania Vlasin conferă ștaif acestui grup, promovând valori. Un gest deloc neglijabil și absolut curajos într-un spațiu în care majoritatea e hămesită după senzațional și sordid. Ea îndrăznește să mizeze pe oameni inteligenți, pe oameni talentați, pe care-i pune în evidență într-o manieră proprie care atrage atenția și stârnește curiozitatea, în așa fel încât e imposibil să te limitezi la a-i frunzări postările, fără să le și aprofundezi.

Orania Râpă sau Orania Vlasin?

– Generatia mea mă știe drept Orania Râpă. „Generatia facebook”, din care fac parte nu doar tineri, mă știe de Orania Vlasin. Sunt aceeasi: copila din cartierul Munteni, crescută de-o croitoreasă singură, lipsită de cel de-al doilea părinte al cărui nume l-am renegat mereu.

– Toată lumea vă identifică numele cu cel al SC Rulmenți. Dumneavoastră trebuie să știți mai bine de ce.

– Cred că numele meu a devenit public odată cu marea grevă de la Rulmenți, în iarna lui 1995. „Hibernam” ca tot românul. Trăiam de la un salariu la altul, cu doi copii în grijă. Toată lumea părea amorțită, nimeni nu mai visa, lăsam viața să treacă pe lângă noi. La Rulmenți a explodat mămăliga, se pare pentru prima oară în România post-Revolutie. Colegii mei, peste 11.000 la număr în 1989, simțiseră în primii cinci după Revoluție cu ce se „mănâncă” capitalismul. Dacă-mi aduc bine aminte, în 1995 efectivul scăzuse la 7.000 – 8.000 de salariati.

– Și de ce a explodat mămăliga?

– În toți acești cinci ani, mesajul care venea de la guvernele nepăsătoare la problemele poporului era unul singur: dacă fabrica nu e rentabilă, ori se vinde, ori se închide. Ca s-o facă rentabilă curgeau disponibilizările. Într-un oras unde în aproape fiecare familie era cel puțin un rulmentist, drama a căpătat proporții de nedescris. Într-o dimineață, m-am trezit prinsă în mulțimea colegilor mei care trecuseră de la ședințe seci de sindicat la grevă. La un moment dat, în faimoasa „sală roșie” din Palatul Administrativ s-au adunat cei mai îndrăzneți.

– A fost primul pas către protest…

– După două săptămâni de lungi și ineficiente dialoguri cu Administrația, neobținând prin greva pașnică absolut niciun rezultat, s-a pus problema tranșant: să ocupăm până la refuz vagoanele trenului care merge spre București și să ne cerem în capitală rezolvarea solicitărilor. Îmi amintesc că cineva m-a invitat să-mi spun părerea. Nu găseam deloc bună ideea să ne ducem la București, putând fi opriți din drum de forța înarmată. Am propus să ieșim în stradă și s-o ocupăm, blocând astfel legatura între Sudul și Nordul Moldovei. La întrebarea, dacă am curaj să scot miile de colegi în stradă, am mers afară și, în doua vorbe, i-am îndemnat pe toți să facem ceea ce părea singura soluție să fim băgați în seamă. Așa au marcat rulmentiștii un fapt nemaicunoscut până atunci în istoria nenumăratelor greve din țară, iar eu, în haina mea roșie, uzată, am devenit un fel de lider.

„Am un dor de tot și de toate cum nu pot comprima în doar câteva cuvinte”

– Lumea vă știa acolo, la IRB. Și deodată, se pomenește în oraș, despre o anume Orania „plecată afară” care dirijează o orchestră pe nume „Bârlădeni care contează”! Ce-i cu grupul ăsta?

– Ca emigrantă, nu am risipit niciodată banii pe convorbiri telefonice. Am muncit din greu pentru ficare euro, așa că sunt foarte chibzuită. Internetul a venit ca o șansă să pot comunica. Îndată ce am avut computer, internet și facebook, m-am reconectat cu oamenii de-acasă. Din 2005 nu am mai putut să revin în Bârlad si am un dor de tot și de toate cum nu pot comprima în doar câteva cuvinte. Când am plecat, am luat o valiză din carton în care am înghesuit puține haine și niște amintiri de-acasă. Sufletește, n-am abandonat Bârladul. Pare că există acolo ceva ce-mi dă putere. Există în orașul meu toate condițiile unei comunități pentru care merită să lupți: o clasă muncitoare lovită în plin, o intelectualitate care refuză să dispară, tineri care sunt niște veritabili campioni; un bogat trecut istoric, oameni care pot fi luați drept exemplu de oricare. Ce lipsea, în opinia mea, era ca cineva să le amintească bârlădenilor de forța provenienței lor, de lupta părinților lor și de motivația de a continua lupta pentru copiii lor. Așa mi-a venit ideea unor grupuri, apoi m-am concentrat doar pe acesta “Bârlădeni care contează”.

– E tot mai popular printre internauții locali, dar mai cu seamă printre cei plecați în străinătate.

– Am ajuns la peste 2.500 de bârlădeni pe care i-am convins să mi se alăture și pentru care muncesc în absolut fiecare zi. Când sunt șomeră, în lunile de iarnă, am timp berechet, dar nu-i abandonez nici când am de lucru. Practicăm libertatea de opinie cu condiția ca discursul să fie decent, iar subiectele trebuie să fie despre bârlădeni și Bârlad.

– Ce înseamnă „care contează”?

– Adică au contribuit cu ceva pentru binele comunitătii, pentru Bârlad. Cum obișnuiesc să zic: nu au trăit făcând umbră degeaba pământului.

– Sunt și bârlădeni care nu contează?

– Nu, fiecare om este valoros. Am deja o mică rețea de prieteni care-mi sugerează câte un nume si apoi rămâne în sarcina mea să-l descopăr. Grupul are, în egală măsură, bârlădeni care au emigrat, bârlădeni care s-au întors acasă din emigrație și bârlădeni care nu au trăit această experiență. Opiniile sunt diferite și constructive, dau pospețime subiectelor deschise. În grup majoritatea sunt maturi, dar și tineri și foarte puțini adolescenți, doar cei care deja au pornit pe un drum al performanței.

„Trebuia să fac ce face oricare mamă din lumea asta, să mă sacrific pentru copii mei. Și-am emigrat”

– Când ați plecat din țară? De ce?

– În ianuarie 2004 am pășit pe pamântul orasului Lagos din Portugalia, unde mă aflu și acum. M-am zbătut să emigrez cu câțiva ani înainte. Părea soluția salvatoare pentru familia mea. Aș fi plecat oriunde, numai să-mi ajut fetele. Mă întrebam mereu ce voi face în ziua în care vreuna din fiicele mele ar dori să se căsătorească, unde ar locui, cum aș putea s-o ajut să fie independentă? Nu posedam nimic, nici avere, nici bani, nici bijuterii. Locuiam în casa mamei și-atât. Infima bogăție pe care am reușit s-o ofer fiicelor mele înainte de a emigra a fost să le susțin să studieze cu banii obținuți din vânzarea apartamentului în care locuisem. M-am frământat mult și decizia a căzut fără replică: trebuia să fac ce face oricare mamă din lumea asta, să mă sacrific pentru copii mei. Și-am emigrat.

– Ce ați lăsat acasă când ați plecat?

– Pe mama. Fetele și-au căutat și și-au găsit drumul în viață, dar mama, deși a aprobat motivul plecării mele, nu a rezistat mult. De-aș fi bănuit că lipsa mea o afectează așa mult, nu plecam.

– Ce ați gândit când ați plecat?

– Am plecat ca fiecare: să muncesc, să fiu bine platită și să îmi țin promisiunile făcute familiei mele. Am promis să-mi ajut fetele să continuie studiile. Am promis mamei să trimit bani ca să aibă măcar la anii bătrâneții wc și apă curentă în casă. Aici, la Oficiul Poștal sunt clientă lunară, încât au învățat pe de rost numele și adresa unde trimit banii de 11 ani.

– Și ați găsit ce-ați căutat?

– Ce-am visat și ce-am dorit a fost foarte departe de ceea ce am găsit în realitate. Nici bine plătită n-am fost, nici n-am ajuns mai bogată. Trăiesc modest, deși mai bine decât acasa.

„Te îndurerează să vezi o fabrică apreciată în lumea întreagă pusă la mezat și devenind, apoi, proprietatea unor persoane cărora încercările de păcăleală nu le-au reușit”

– Când ați intrat în IRB? Descrieți atmosfera acelor ani, primele contacte, primele impresii.

– În 1987. Cine a mai auzit de șomer în perioada comunistă? Eu eram acela! Cum ajunsesem în situația asta, deși absolvisem Facultatea de Ziaristică și fusesem doi ani secretară cu propaganda a Organizației Municipale a UTC? Simplu : divorțasem în vara lui 1987. Prin divorț am devenit un comunist imoral care nu mai putea ocupa vreo funcție de răspundere. Și asta nu era nimic! Pe unde mergeam și solicitam angajarea, mă știau, îmi cunoșteau povestea și nu mă doreau. Ultima șansă a fost la Rulmenti. Diomid Nastase nu m-a investigat, nu m-a luat de sus. A chemat șeful CTC-ului , inginerul Ioan Vasile, l-a întrebat dacă n-are nevoie de personal capabil să bată la mașină excelent, consecința unei materii din facultate și am ajuns secretara șefului IG., Vasile Crăsneanu. Directorul general, „Neamțul”, m-a impresionat prin fermitate și nu mi-am schimbat prima impresie niciodată. Pe calapodul lui aveam să descopăr mulți alți salariati.

– Cum ați descrie cei mai frumoși ani la Rulmenți și de ce i-ați simțit ca fiind frumoși?

– N-au fost ani frumoși, au fost ani furtunoși pe care i-am trăit intens, împărtășind toate problemele cu colegii mei, miile de salariați. Te marchează să-ti fie viitorul decis de fiecare dată când se întocmeau listele de disponibilizare. Te îndurerează să vezi o fabrică apreciată în lumea întreagă pusă la mezat și devenind, apoi, proprietatea unor persoane cărora încercările de păcăleală nu le-au reușit. N-au păcălit pe nimeni. Aroganța repetată a celor de la F.P.S. care, picior peste picior, m-au insultat la o altă grevă și mi-au atras atenția că ar trebui să fiu mulțumită că am un loc de muncă…încă. Sunt ani de neuitat, asta, da !

– Ce v-a lipsit, ce ați bifa cu semnul minus în anii când ați lucrat acolo?

– Sunt un om care mă mulțumesc cu puțin. Și totuși, singura mea dorință după ce Ștefan Păiș a devenit manager, a fost să-mi recunoască studiile de ziarist. Ceea ce a și făcut. Semnul minus îl pun în dreptul activității sindicale. În fabrică, au apărut dintrodată patru sindicate. Deloc constructiv pentru salariati. La nivelul managerilor au apărut grupurile de interes, fiecare cu ai lui. Cei ca mine au fost forfecați de aceste lupte pentru putere. Am ajuns, ca mulți alții, să-mi doresc să plec din fabrică, pentru a scăpa de ambiguitatea vieții de zi cu zi. Deja nu mai era nimeni apreciat pentru calități profesionale; apropierea de cercul strâns al liderilor sindicali sau al managerilor garanta. N-am avut niciodată stofă de lingușitor, așa că au răsuflat toți ușurați când am semnat cererea de plecare.

– Vă recomandati ca fiind ziarist. Unde ați scris?

– În comunism, putini pot afirma că au fost ziariști. N-am fost în stare niciodată să scriu la comandă. După Revolutie, m-am afundat în propriile probleme, singura mea preocupare erau fiicele mele și mama. După ce-am emigrat, am muncit brutal. Spalatul wc-urilor și făcutul paturilor de hotel nu lasă loc inspiratiei. Și totuși, am început să trimit prietenilor prin e-mail mesaje altfel, eseuri, luptând cu realitatea, vrând să-mi mențin autostima. Am început să-mi caut colegii de facultate și unii dintre ei m-au îndemnat sa scriu mai mult, o carte chiar. Ion Marin, cunoscutul ziarist, caruia ii apartine punerea pe frontispiciul unui ziar sloganul „Nimeni nu este mai presus de lege”, mi-a fost coleg de facultate. El mi-a publicat toate articolele pe care i le-am trimis, în ziarul al cărui director general este. Doar că nu simțeam nicio satisfactie. Eram ultima la oras și eu voiam să fiu în satul meu fruntaș! Punctul de întoarcere acasă a avut loc în 2013, când am constatat că aniversarea a 60 de ani a Fabricii de Rulmenti Bârlad nu este amintită în nicio stire, cât de prăpădită. M-am pus pe scris. Am facut 9 articole, un istoric al fabrici și îi bombardam pe primii mei prieteni de pe facebook cu ele. Într-o zi, am primit invitația unui site local de a face parte din colectivul de redacție ca editor-analist. Sunt liberă să-mi aleg subiectele și să scriu când am inspiratie. Suntem un parteneriat în care mă simt apreciată. Faptul că am cititori care-și spun opinia este cea mai mare satisfacție. Fără ei,nu exist ca ziarist.

Despre Rulmenți Bârlad: “Statul român să deschidă o anchetă considerându-se înșelat”

– Este ceva ce mă intrigă din tot ce mi-ați spus: nu vă amintiți lucruri frumoase legate de fabrică, dar ați fost indignată atunci când aniversarea celor 60 de ani de la înființare era să treacă neobservată de presă; apoi, tonul postărilor de pe grup, despre rulmentiști foști și actuali, degajă multă căldură și nostalgie; mai nou, vă caut pe un grup și vă găsesc pe altul – dedicat rulmentiștilor, creat tot de dumneavoastră. Iată câte motive am găsit să cred că v-ați lăsat acaparată de mâhnirea greutăților pe care le-ați strâns mai mult decât de amintirea clipelor frumoase.

– Mereu m-au impresionant oamenii, colegii. Se muncea și se cânta, în același timp. Pe când eram controloare, am simțit pe pielea mea felul în care iși priveau și-și făceau munca colegii mei. Când am ajuns la Mecanicul Șef, alt colectiv, aceleași preocupări: discutau despre munca lor cum discută acum doamnele despre telenovele. Cu pasiune. Îi invidiam. În colectivul Personal-Organizare, de unde am plecat în emigrație, am făcut cunoștință cu același tip uman: rapid în execuție, precis, responsabil în ceea ce făcea. Dacă nu, sufereau miile de salariați. Așadar, singurul lucru frumos au fost colegii.

– Sunteți un critic nemilos al conducerii actuale a fabricii. Nu e nedrept pentru niște oameni aș de buni la suflet care au donat orașului o fântână arteziană șI niște tobogane?

– Cred în instinctul meu. După privatizare am tot citit interviurile date de diferitele administrații…ceva îmi suna fals. Imaginea pe care au oferit-o era ca un tablou și eu plecasem de acolo, stiu că tabloul n-avea cum să fie așa reușit. Prin critică, am reușit să dezleg limbile oamenilor, s-au făcut comentarii variate. Poate așa aflăm adevăruri care să completeze ceea ce lipsește din informații. Cât despre faptul că au fost bine intenționați în donații către municipalitate … asta e partea la care mă refeream când spuneam că nu au reușit să păcălească pe nimeni. Să existe certitudinea ca fabrica este bine condusă, că e rentabilă, că nu e doar o fațadă și, sincer, voi fi bucuroasă să fiu contemporană cu așa afacere de succes.

– Spuneați la un moment dat: “Refuzăm să pierim când vor câinii”. Vă rog să dezvoltați această afirmație.

– Sunt absolut sigură că dacă era o fabrica cu așa tradiție din tara lor (Turcia – n.r.) o onorau cum se cuvine. Ignorând miile de rulmentiști care trăiesc și urmăresc evoluția fabricii, fie dinăuntru, fie dinafara ei, pentru că face parte din viața lor, dovedesc că ne-au șters din istoria Bârladului. Doar că noi știm că fără cele 5 -6 generații, nimic nu ar fi fost de povestit și ne sărbătorim singuri istoria unei vieți dedicate acestei uzine.

– Credeți că în județul Vaslui sunt oameni care, prin pozițiile cheie pe care le ocupă sau le-au ocupat, ar fi putut trasa un drum mai bun pentru Rulmenți? Sper că nu e nevoie să vă spun că interesante sunt și numele lor.

– Niciodată n-am făcut politică de partid. Nu cunosc politicienii. Numele lor vin și pleacă ușor din memoria mea, tocmai pentru că am făcut doar politica poporului. Politicienii nu s-au implicat și nu cred să existe vreunul cu un așa caracter încât să pornească o cruciadă proprie pe această temă.

– Credeți că sunt oameni cărora condamnarea la pieire a fabricii le-a adus câștiguri financiare?

– Întrebarea mă depășește. De-aș avea o umbră de informație, aș vorbi, că nu mă tem, dar nu, nu pot vorbi despre ce nu cunosc.

– Există vreun om în fabrică, în acest moment chiar, pe care l-ați privi în ochi și i-ați bate obrazul?

– Cei cărora le-aș fi bătut obrazul și-au luat tălpășița spre locuri mai bune.

– Aveți, fără îndoială, informații din interior. Se pot încrede muncitorii în liderii lor de sindicat?

– Toate comentariile sunt negative: nu se încred în sindicat. Mi-a atras atenția o afirmație care spune totul: “Cei de la Sindicat și-au asumat rolul de vânzători «la tarabă». Și astăzi în preajma turcilor sunt doar servitori fără coloană vertebrală”.

– Credeți că în prezent există ceva ce angajații fabricii – indiferent de poziția pe care o ocupă – mai pot face pentru a salva atât cât a mai rămas intreprindere?

– Se pare că există o singură soluție: statul român însuși să deschidă o anchetă considerându-se înșelat.