Legendele Barladului – Academia Barladeana (II)

Au înflorit salcâmii la Bârlad… Si urbea e în sărbătoare: Centenarul Academiei Bârlădene!
Serialul „Legendele Bârladului” se opreste deci astăzi, din nou, în poarta secularei societăți literare pentru a scotoci în sacul cu amintiri.

Iată nume de legendă fără de care venerabila instituție nu ar fi existat…

Pamfil Șeicaru (1894 – 1980).  Mare ziarist și creator de presă, istoric, prozator și memorialist, a fost înzestrat de natură cu forță intelectuală, vigoare, capacitate de a deosebi rapid valoarea absolută de valoarea conjuncturală a evenimentului. Franchețea, tumultul, erudiția, curajul civic și eroismul, viziunea, claritatea viziunii politice, stilul categoric și biciuirea pamfletară, – toate a înțeles să le pună în slujba mesianismului ideii naționale.
Erou în Primul Război Mondial, a fost cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Condamnat în contumacie de către comuniști, a trăit și s-a stins din viață în exil. Pamfil Șeicaru a fost unul dintre cei dintâi membri ai Academiei Bârlădene, a cărei atmosferă o va readuce în amintire cu nostalgie în Scrierile din exil. Poetul G. Tutoveanu i-a închinat, în anul 1917, în volumul Balade, poezia Unui viteaz: „În graiul tău sunt flăcări, nu-s cuvinte,/
Și detunări și strigăte de-asalturi…”

Redăm una dintre cele mai emoționante pagini de evocare a Bârladului din vremea dintâi a Academiei Bârlădene: „În decembrie 1919, a murit Alexandru Vlahuță. Prin grija iubitoare a lui G. Tutoveanu, „Academia Bârlădeană“ a continuat. Se succedau generațiile, păstrând cu grijă tradiția acelor ședințe în care se citeau poezii, nuvele, fragmente din romane, se încingeau aprinse controverse, cultivându-se un ostrov înflorit în tumultul adesea trivial al politicii unui oraș de provincie. Acum ședințele „Academiei“ se țineau în casa poetului G. Tutoveanu. Când venea primăvara, la intrarea în curte, un bătrân migdal care stătea de strajă, după ce înfruntase voinicește asprele ierni ale Moldovei, înflorea dând onorurile poeziei. Și rând pe rând, în grădinița pe care o îngrijea poetul ca strofele unui poem, își deschideau parfumate corole caișii, cireșii, piersicii, merii, stânjenii, crinii, liliecii, trandafirii, bujorii, împrospătând decorul pentru inspirații cântăreți ai naturii. Când discuțiile erau mai aprinse, în nopțile de mai, G. Tutoveanu le întrerupea, întrebând cu vocea lui blajină: <Vreți să ascultăm un moment cea mai frumoasă poezie?>. Prin ferestrele larg deschise pătrundea cântecul unei privighetori ca un înflăcărat imn închinat nopții… Adesea, în acești amarnici ani, gândul meu rătăcește prin Bârlad, pornește pe strada Epureanu, se strecoară pe lângă plopii ce străjuiau trotuarele, spre a poposi în poarta casei unde, odinioară, se oficia cu atâta idealism cultul poeziei. Sufletul meu întinde brațe de dor, să strângă la piept umbre. A fost cândva o lume care simțea nevoia de a da contururilor aspre ale vieții estompările de vis ale poeziei, au fost cândva călăuze pe drumurile pline de taine și de șoapte tălmăcitoare ale frumuseților naturii, pe drumurile încântătoare are irealului. Bietele călăuze risipite prin câmpurile de muncă foțată sau silite să bucherească nu știu ce dialectică marxisto-leninistă în interpretarea sinistrului semidoct Stalin. Ce mutre mongolice vor fi transformat într-o cocină casa din strada Epureanu! Se vor fi uscat florile, vor fi amuțit privighetorile și oamenii, de mult, vor fi aflat liniște în cimitire. Mă întreb înfiorat, ce tineri vom regăsi la amărâta noastră întoarcere și în ce limbă ne vom putea înțelege cu ei…”.

Gheorghe Vrabie (1908 – 1991), etnograf, folclorist, istoric literar, într-un cuvânt savant, originar din părțile noastre. A urmat școala primară la Obârșeni, studiile liceale la Colegiul Gh. Roșca Codreanu Bârlad, studiile universitare de literatură și filozofie la București. A făcut specializare la Berlin, cu un doctorat având ca teză Conceptul de poezie populară la români. Profesor secundar, apoi universitar la Institutul Pedagogic Pitești. Pentru Bârlad, a scris o carte de însemnătate majoră: „Bârladul cultural” (1938). A dorit să-și lase Bârladului arhiva, prin C.D.Zeletin, dar propunerea nu a găsit ecou la autoritățile vremii.
Citim în paginile Bârladului cultural: „Bârladul, în perioada de după război, a avut mândria să țină la o aceeași înălțime faima de prim oraș cultural, cu toată vitregia vremurilor. El chiar și în timpul marilor încercări, al anilor de grea cumpănă, când fiecare vârf de munte căzut în mâna dușmanilor era un vârf de ac în inima lui, a avut norocirea să dea adăpost multora din cei goniți spre urgisitul necunoscut. Astfel molcomul târg moldovenesc a strâns la sânu-i sărac, cu dragoste de părinte, pe marele Vlahuță, care, în amara-i pribegie, se lăsa dus pe aripa amintirilor (…). … În tot acest timp, o alinare – pe lângă aceea că era în orașul copilăriei lui – a fost prietenia caldă cu care a fost îmbrățișat (…) În marginea târgului moldovenesc, unde fără încetare se aude tainicul susur al frunzelor de plop și unde cerul pare mai albastru ca în altă parte, poetul nostru își găsise adăpost: casa profesorului Bulbuc, cu ceardac boieresc și cu ogradă mare, în care stătea carul cu coviltir al lui Vlahuță, carul pribegiei, fără proțap, neștiind unde va apuca. Aici, în nopți târzii, se adunau o mână de prieteni în jurul lui, pentru a discuta, a citi din opere originale, luîndu-și astfel funcția lui de maestru. Printre aceștia erau: V. Voiculescu, M. Lungianu, D. Iov, Victor I. Popa, I. Gr. Oprișan, I. Ojog, I. Valerianu, nedespărțiții de Bârlad G. Tutoveanu și Tudor Pamfile și mulți alții. Era o adevărată Academie, cu secția ei literară totdeauna convocată, cu maestrul ei, care era și maestrul unei generații. Academia Bârlădeană își trăia acum viața din plin. Calendarul Nostru pe 1917, trimis pe front și oriunde era ființă românească, a fost un alt semn de existență a acestei societăți. Și tot un rezultat al acestei atmosfere a fost și volumul de versuri al poetului Voiculescu, Din Țara Zimbrului, tipărit la Bârlad în 1918. Din mijlocul aceleiași prietenii a cercului scriitoricesc ce se găsea acum în Bârlad, s-a născut și revista Florile Dalbe. Ea este prima floare pe tărâmul literaturii, imediat după război, în 1919, nu numai din Bîrlad ci din întreaga Țară. De la schițele lui Tudor Pamfile, care se formează aici ca prozator (Căprarul Grigoruț, Zădarnica teamă, Vinovatul, Păcatele lui Tivadaru… ), la poeziile lui Tutoveanu, Voiculescu și ale celorlalți se lasă să se vadă răni sufletești proaspte, nevindecate. Contribuția tinerilor, în frunte cu Victor Ion Popa, mai înseninează atmosfera atît de sumbră a celei dintîi reviste de după război”.

G.G.Ursu (1911– 1980), profesor universitar, doctor în filologie, scriitor de mare valoare, căruia cultura bârlădeană cu mult mai mult decât recunoaște, ar trebui să stea în fruntea evocărilor despre Bârlad și Academia Bârlădeană. Remarcat, de foarte tânăr, de către G. Tutoveanu, a fost apreciat și cultivat de N. Iorga la revista Cuget clar. A fost secretar al Academiei Bârlădene în anii interbelici și a colaborat la toate revistele ei. În 1943, a obținut Premiul I la concursul național Sonetul, organizat de revista Vremea, avându-i în juriu pe Pompiliu Constantinescu, Al. Philippide, Octav Șuluțiu.
Și-a adunat târziu poeziile scrise între anii 1925 – 1972 în volumele: „Salcâm uituc” si „Dealul brândușelor”. A dedicat exclusiv Bârladului volumul de poezii „Fulg și zăpadă” (1978). A cântat în opera sa trecutul neamului românesc, frumusețile țării, tristețile legate de scurgerea timpului, bucuriile subtile ale îndeletnicirii de dascăl, vibrația nobilă pe care o trezește blândețea profesorului în concentrarea de suflet tânăr pe care o presupune școala.
G.G. Ursu a condus Academia Bârlădeană în perioada ei bucureșteană : majoritatea întâlnirilor literare ale membrilor Academiei din București el le-a organizat, și înainte și după moartea poetului G. Tutoveanu, în fiecare vineri, în casa lui de pe Aleea Frigului.
A fost cel mai bun prieten bârlădean din București al lui C. D Zeletin. Iată un fragment din „Amintiri” despre Academia Bârlădeană în care G.G. Ursu se oprește cu deosebire asupra lui V. I. Popa: „În casa profesorului de muzică Eugeniu Bulbuc, strălucit animator al culturii bârlădene, emerit dirijor de coruri, unde era găzduit Vlahuță, se țineau ședințe ale Academiei Bârlădene, având uneori oaspeți iluștri ca Delavrancea, Nicolae Iorga, George Enescu, Octavian Goga, Elvira Popescu, Gheorghe Ștefănescu, întemeietorul Operei Române, pictorul Iser. Sculptorul Marcel Guguianu păstrează o carte poștală scrisă de George Enescu, adresată profesorului de latină și muzicianului Gheorghe Neștian. George Enescu salută pe Vlahuță și își exprima nostalgia față de orașul Bârlad, mai ales față de liniștea resimțiță în grădina publică, așa de frumoasă în zilele înnegurate ale primului război(…).
Cel mai talentat scriitor tânăr care s-a format în această atmosferă a fost Victor Ion Popa. Era răsfățatul ședințelor literare în cadrul cărora se manifesta cu o participare vie la discuții și cu versuri satirice. Elanul, veselia exuberantă a evocat-o mai târziu el însuși într-o amintire cu titlul <Lângă meșterul Vlahuță>, despre o plimbare a Academiei Bârlădene la Epureni, precizând cu humor că făcea parte din <hălăciuga academică>. Generozitatea tinereții lui se menține deși cunoscuse, ca ofițer, tranșeele din prima linie, unde învățase să urască militarismul, îndurerându-1 ororile războiului. Experiența dramatică a războiului hrănește substanța a o seamă de opere ale lui Victor Ion Popa: drama <Răspântia cea mare>, romanele <Floare de oțel> și <Mă doare sufletul cel nou>. Într-o vibrantă confesiune, <La poarta lui Iosif Vulcan>, Victor Ion Popa evocă sufletul lui de atunci, criza de cunoaștere din anii 1917 și 1918, determinată de confruntarea cu moartea pe front. Cert este că o dramă, <Vâltoarea> a fost citită într-o ședință a Academiei Bârlădene în 1919, în prezența lui Alexandru Vlahuță, G. Tutoveanu și Tudor Pamfile.

Victor Ion Popa a nutrit mai departe aceleași sentimente față de orașul său natal. În câteva însemnări, el se mărturisește astfel: <Bârladul dragostelor noastre. Raiul și iadul. Era grădina publică unde ne hârjoneam pe gloria altora și visurile noastre. Era școala primară unde, înlocuindu-mi tatăl, învățam țâncii să numere până la cinci>. La 10 ianuarie 1939, Victor Ion Popa îi trimitea lui Vasile Damaschin, odată cu cartea sa proaspăt tipărită <Ghicește-mi în cafea>, o nostalgică scrisoare: <Bârlădeni amândoi, de pe aceeași stradă cu salcâmi, cu gâște multe și cu copii, cartea are duhnet de Podeni, de Podul Pescăriei, și de șoseaua Prutului. Nu-i frumos, desigur, cuprinsul ei, dar e adevărat și, mai ales, e al nostru>.
Aș vrea să subliniez contribuția climatului Academiei Bârlădene la formația umanistă a lui Victor Ion Popa. S-ar putea spune că în epoca modernă Victor Ion Popa a continuat în forme originale spiritul umanist moldovenesc, care circulă și în opera lui Vlahuță. Victor Ion Popa este creatorul comediei lirice în literatura noastră dramatică, iar Take, Ianke și Cadîr este o realizare artistică în care atmosfera, simetria compozițională, tipurile, pun în lumină un mesaj umanist, o pledoarie implicată pentru puritatea sentimentelor de prietenie și iubire, pentru libera lor desfășurare, cu conflicte care se rezolvă prin victoria dragostei, a omeniei, împotriva prejudecăților și calculelor, amentalităților conservatoare, meschine.
Take, Ianke și Cadîr fac parte din galeria originală a personajelor lui Victor Ion Popa, oameni buni și generoși, guralivi și certăreți. Prototipurile lor aparțin Bârladului de altădată: Take e Petrache Peiu, negustor de pielării de la întretăierea străzilor Ștefan cel Mare și Cuza Vodă. Casa lui mai există și numele familiei e încrustat pe frontiscipiu. Oameni de odinioară ne spuneau că Ianke ar fi Pincu Kanner, iar Cadîr – Bizim, negustor de mărunțișuri înainte de a trece Podul Pescăriei”.

C.D. Zeletin (Burdusaci, 13 aprilie 1935), poet, eseist, prozator, istoriograf, traducător din lirica italiană medievală și din poezia franceză, dar și medic, profesor de biofizică al Facultății de Medicină a U.M.F. „Carol Davila“ București, cercetător în domenii de vârf precum microspectrofotometria, membru titular al Academiei de Științe Medicale. O viață împărțită între două chemări. Este fondator și cel dintâi președinte al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
I-au apreciat excelența artistică personalități însemnate ale culturii noastre: Tudor Vianu, Perpessicius, Al. Philippide. Erudit și estet de mare rafinament, spirit de o intelectualitate redutabilă, acordând însă mereu întâietate poetului. O dovedesc cel două volume de poezii, de fapt două antologii: „Călătorie spre transparență” (1977) și „Andaluzia” (1986); dar poezia, cea dintâi vocație, e prezentă și în volumele de proză : „Ideograme pe nisipul coridei”, „Respiro în amonte”, „Gaură-n cer”, „Adagii”, „Amar de vreme”, „Distinguo”, „Rămânerea trecerii”, „Zdrențe în paradis”.
Profund atașat Bârladului și memoriei lui culturale, a avut și are o contribuție de neegalat în continuitatea și creșterea vizibilității Academiei Bârlădene. A pledat ani la rând pentru ca numele G. Tutoveanu să fie atribuit Casei Sindicatelor din Bârlad, propunere concretizată foarte târziu.
A împlinit, la 13 aprilie, 80 de ani. Academia Bârlădeană îi dedică Președintelui ei de Onoare volumul omagial „C. D. Zeletin 80”, ce va fi lansat în ziua de 21 mai, în prezența celui sărbătorit.
Am ales din evocarea domniei sale din anul 1984, cu titlul „Academia Bârlădeană între continuitate și contiguitate” („Bârladul odinioară și astăzi“): „După războiul al doilea mondial, s-ar părea că Academia Bârlădeană a dispărut cu desăvârșire. Cerințe de conjunctură socială țineau ca ea să aparțină trecutului. Cum și aparținea de altfel, dar nu total. Căci întors la Bârlad, G. Tutoveanu continua acasă la el, paralel cu frecventarea sporadică, atunci când era invitat, a cenaclului <Al. Vlahuță> de la Casa Națională <Stroe Belloescu>, întâlnirile cu membri ai Academiei Bârlădene, uneori cu patru, uneori cu trei, alteori numai în doi.  El însă nu a considerat niciodată Academia Bârlădeană stinsă, chiar dacă uneori, din motive lesne de înțeles astăzi, ar fi lăsat-o să se înțeleagă. Dimpotrivă, socotea energiile ei mai prompte ca oricând în resorturile comprimate ale scriitorilor formați sau în formare … mai mult, cultiva unii tineri, persuadându-i că fac parte din glorioasa societate. Cel din urmă membru, la începutul deceniului al cincilea, cred că a fost semnatarul acestor rânduri. După plecarea mea la București, în 1952 / 1953, de câte ori ne despărțeam le trecerile mele prin Bârlad, nu uita să-mi șoptească, uneori la ureche ca nici cei ai casei să nu-l audă: <Și nu uita că noi suntem Academia Bârlădeană!>. G. G. Ursu,  a cărui existență literară se confundă cu viața Academiei Bârlădene, ținea la București nestinsă flacăra vechii Academii. Peste ani și ani, G.G. Ursu îmi dăruia volumul lui de poezii „Salcâm uituc”, însoțit de o dedicație în care mă numește <ultimul copil al Academiei Bârlădene>, argument irefutabil că Academia Bârlădeană exista în deceniul cinci, când i-am fost apropiat lui G. Tutoveanu”.
În forma imaginată și realizată de întemeietorii ei, Academia Bârlădeană dispare o dată cu G. Tutoveanu:  în 1957. Spiritul ei însă continuă și astăzi în forme active și exprese. Iar dacă există spiritul ei, există și Academia Bârlădeană însăși, deoarece ea nu e altceva decât o manifestare a spiritualității predominant literare a meleagurilor tutovene și a celor care le poartă în suflet oriunde s-ar afla. Numeroasele întâlniri ale bârlădenilor la București, dar mai ales cele trei tomuri ale Bârladului odinioară si astăzi, de sub redacția aceluiași Romulus Boteanu, o atestă. Și cum există ca vis și spiritualitate, vădindu-se în cenacluri, întâlniri publice, în conferințe și în publicații, credem că a sosit timpul ca ea să cunoască schelele instituționalizării”. (Elena MONU, Elena POPOIU)