Legendele Bârladului – Iarmarocul

de Simona MIH|IL|

* „De Sân Ion de vară” este temeiul, sau ultima zi a singurului din cele patru iarmoaroace care aveau loc `n târgul Bârladului, `n perioada medievală. Cele patru iarmaroace fuseseră fixate pentru a-i mulțumi pe negustorii din zonă, care se sfădeau `n fața domnitorilor țării că nu le ajung zilele speciale pentru schimburi comerciale. Fiecare ar fi vrut ca iarmarocul să se desfășoare cât mai aproape de propria bătătură, pentru a avea timp de „alișverișuri”. Perioada 20 – 29 august a fost statornicită ca iarmaroc `n urmă cu 153 de ani, pe vremea domnitorului Mihail Sturdza, când posibilitățile de circulație a mărfurilor se `nmulțiseră și deveniseră mai rapide. Între timp, iarmarocul și bâlciul – două activități diferite – și-au reunit interesele, iar acum se desfășoară sub aceeași umbrelă, pe care fiecare o numește cum a apucat: bătrânii `i spun iarmaroc, iar cei născuți `n ultima jumătate de secol `i spun și bâlci. În accepțiunea tuturor, bâlciul `nseamnă cumpărături de de toate și de nimic, distracție, prosteală și amuzament. În toate cazurile, rangul, studiile, eticheta excesivă, dar și snobismul `și vor lăsa papucii la ușă.

Pe 29 august este cea mai agitată și mai aglomerată zi de peste an la Bârlad. Este sărbătoarea Sfântului Ioan sau „Sân’ Ioan de vară”, ziua `n care, de sute de ani, are loc temeiul bâlciului anual de la Bârlad. Ca `n fiecare an, dis-de-dimineață `ncep să sosească sumedenie de țărani, `ngrămădiți `n căruțe sau veniți cu „rata”. Vin familii `ntregi, de la cel mai mic, la cel mai bătrân.

Orășenii preferă să meargă la bâlci mai pe seară, când țăranii veniți de dimineață se vor fi săturat de distracție și `ncep să plece `napoi, `n satele lor. Pe străzi, până noaptea târziu, e o vânzoleală de nedescris. Grupurile de oameni se `ntorc din bâlci pe jos, agale, râzând și povestind `n gura mare. Îi recunoști că vin de la bâlci după prichindeii care se zbenguie `n timp ce-și exploatează fericiți noile achiziții: trompete, fluiere, coifuri, diademe, baghete și medalioane fluorescente; brelocuri cu melodii, jucării de pluș sau din lemn etc. Toți au așteptat cu sufletul la gură ziua asta mare și niciunul nu a vrut să părăsească bâlciul fără „ceva”, de parcă lumea jucăriilo a `nceput și s-a terminat cu bâlciul. Părinții, la rândul lor, nu părăsesc bâlciul fără să cumpere un suvenir: bărbații – o pălărie de pai, o curea pentru ceas, un set de căni din lut pentru vinul nou care se apropie; femeile – un obiect decorativ pentru casă, un cojoc, podoabe de prins părul, un ceaun de tuci. un vas de lut pentru gătit, sau măcat o lingură din lemn. E veselie, gălăgie, se râde `n hotote, se mănâncă floricele și semințe și nimeni nu vrea să-și amintească de grijile de mâine.

Așa a fost bâlciul dintotdeauna. Locul unde plebea și lumea bună se distrează pe același petec de pământ; locul unde preț de câteva ore toată lumea care calcă aici uită de funcții, studii, clasă și rang social.

Cel patru iarmaroace de la Bârlad

Nimeni nu poate spune exact când a apărut bâlciul sau iarmarocul (`n prezent, ambele denumiri au aceeși accepțiune). Se știe că este o tradiție seculară și că `n perioada medievală era la fel de gustată și de așteptată ca și astăzi. În orice caz, un lucru este cert: `n vremuri străvechi i se spunea doar târg sau iarmaroc și că rolul său primordial nu-l avea distracția (ca acum), ci tranzacțiile comerciale.

Târgul era locul ales pentru efectuarea schimburilor (vânzare-cumpărare). În existența sa, Bârladul a avut, pentru o lungă perioadă, denumirea oficială de Târg al Bârladului. Și `n ziua de astăzi, locuitorii satelor din `mprejurimi spun – atunci când vor să vină `n oraș – că „merg la” sau „`n târg”. Chiar și bârlădenii mai vârstnici continuă să spună, atunci când vor să plece `n centru, că „merg `n târg”.

Din „Istoria Bârladului” (Oltea Rășcanu Gramaticu) aflăm că, uneori, se iveau conflicte `ntre negustorii bârlădeni pentru păstrarea locului de târg, cât mai aproape de locuințele lor. În 1825, târgoveții bârlădeni se „jăluiesc” domnitorului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos (adică de est) a orașului de a „se regula și pentru partea acea de târg un maidan, unde să-și adune carele și lumea ce aduce felurite lucruri de vânzare, ca și dânșii să poată face alișverișuri”.

Termenul de iarmaroc apare pentru prima dată `n documente, `n 1837, când domn al Moldovei era Mihail Sturdza. În acel an, pe 10 februarie, el fixează patru zile de iarmaroc pe an, decizie comunicată ca răspuns `n urma unei jalbe a „Obștii negustorilor și târgoveților orășeni din orașul Bârladului”: „Am luat aminte la cerire prin jalbă a obștei neguțătorilor din orașul Bârladului cu rugămintea de a statornici și acel oraș, precum și `n alte târguri, patru zile de ermaroace `n cursul anului. Și găsind neapărată `mplinirii cuprinderii de așa hărăzire orașului Bârlad, cu un lucru ce privește folosul obștescu, hotărâm și legiuim patru zile de ermaroace `n cursul anului, `n acest oraș și anume: `ntâiul la Sf. Gheorghe, pe aprilie 23, al doilea la Sf. Ilie, iulie 20, al treilea la Ziua Crucii, septembrie 14 și al patrulea la Sfinții Voievozi, noiembrie 8”.

Statornicirea zilelor de iarmaroc avea rațiuni economice și sociale, căci numai `mprejurările excepționale reuneau un număr suficient de vânzători și cumpărători.

În 1863 este stabilit un singur iarmaroc pe an, `ntre 20 și 29 august, și unul săptămânal pentru vite. Reducerea zilelor de iarmaroc se explică prin faptul că posibilitățile de circulație a mărfurilor se `nmulțiseră și deveniseră mai rapide.

Bâlciul nu este, de fapt, un substitut pentru cuvântul iarmaroc. Odată cu trecerea anilor, denumirile s-au confundat. Însă, `n realitate, bâlciul era o activitate care se desfășura `n paralel cu iarmarocul, `n același loc. Adică, vânzătorii de distracții – circari, păpușari, iluzioniști, prestidigitatori, proprietari de scrâncioburi, iar mai târziu, de bărci și tobogane – au profitat de iarmaroace pentru a atrage clientela adunată aici.

„Iarmarocul oamenilor”: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați

Treptat, pe lângă negustori și vânzătorii de distracții, iarmarocul a mai căpătat o particularitate foarte… gustată: mâncarea. Așadar, după ce cumpărau sau vindeau un animal, țăranii petreceau câteva ore distrându-se și mâncând tot felul de bunătăți: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați. În plus, copiii și femeile putea bea bragă cât `i „țineau” burțile, iar tații degustau cu plăcere un „șâp’șor de răchie” sau o carafă de vin bun.

Iată cum descrie bâlciul de la Bârlad Ion Delamisa `n cartea „Zăpezile copilăriei”, bâlci pe care `l numește „iarmarocul oamenilor” (celălalt era al animalelor aduse la vânzare): „Valul de oameni ne `mpinge `nainte. Zgomotul crește, pocniturile se `ndesesc, `ndemnurile se `nmulțesc, strigătele s-aud din ce `n ce mai deslușit: «Aici, aici, numai treizeci de bani intrarea și vedeți ce n-ați mai văzut: femeia cu coadă de pește, calul care știe să numere, omul cu două capete!». Parc-am intrat `n altă lume. Sus, pe un fel de pod suspendat, fete `mbrăcate `n pantaloni de mătase, galbeni, roșii, albaștri și tricouri vărgate pășesc legănându-se, prinse de mâini cu bărbați `n haine negre și cu pălării `nalte pe cap; altul tuns cu făină pe față, cu nas mare, face tumbe. Într-un colț, cântă muzică de marș. Cei de pe pod se `nv`rtesc roată, sar, se dau peste cap, strigă. Muzica tace. Cel uns cu făină pe față pune la gură o pâlnie mare de tablă și strigă prin ea: «Artiștii intră `năuntru, reprezentația `ncepe. Intrați, douăzeci și cinci de bani intrarea generală. Grăbiți-vă că nu mai sunt locuri!». Alături, pe o podișcă, un bărbat cu un turban albastru pe cap `nghite flăcări, apoi `și bagă o sabie adevărată `n piept, dar nu cade mort. Mai `ncolo, roata norocului. Cu 10 bani poți să câștigi o solniță de sticlă verde, o farfurie `nflorată sau o cană cu toartă; cu 20 de bani, un lighean, o căldare”.

Gogoșile și vata de zahăr, eternul deliciu!

Gogoșile reprezintă o amintire dragă `n mintea unui copil care a mers `ntr-un bâlci de altădată: „La o masă acoperită cu tablă, un bătrân cu fes pe cap vinde gogoși. «Gogoși dulci, gogoși calde». Cu mânecile suflecate, cu capul gol, un bărbat ia de pe o tavă de lemn gogoșile rotunde, le `ntinde `n mâini și le dă drumul `n cazanul cu ulei fierbinte. O femeie le apasă cu o lingură de sârmă. Gogoșile se rumenesc. Femeia le scoate și le presară cu zahăr pisat dintr-o cutie cu capacul găurit, le ia cu o bucată de hârtie și le `ntinde celui care le-a plătit”.

Ce anume din această descriere nu recunoaștem cei care am mâncat gogoși de la un bâlci al anilor 2000? Totul se petrece `ntocmai și `n ziua de astăzi. Pe atunci mai era halviță, astăzi avem prăjituri cu ciocolată; atunci erau baclavale, astăzi avem chips-uri și floricele; atunci era bragă, astăzi avem cola. Cârnaților li s-au adăugat vestiții mititei românești, fleicile de carne la grătar și frigăruile. Vata de zahăr de atunci o mâncăm și acum, cu aceeași plăcere.

Cu timpul, activitatea de negoț și-a mai pierdut din `nsemnătate, dar asta nu a diminuat cu nimic din farmecul și popularitatea acestui eveniment anual.

Tehnologia a făcut ca locul scrâncioburilor legate cu sfoară sau cu lanțuri, al bărcilor din lemn, al toboganelor, să fie luat de „mașinării ciudate”, manevrate electric. Mai mult, acestea au ajuns atât de sofisticate `ncât, `n unele, doar cei cu un stomac de fier și cu cap „de lemn” rezistă `n zguduiala și `n rotirea lor infernală.