“Chiar am crezut în Moș Crăciun”

“Un prefect trebuie să fie discret și eficient”, spune Radu Renga, prefectul județului Vaslui. Și totuși, în poala odihnitoare a acestor sărbători de iarnă, el și-a deschis sufletul spre noi. Și Radu Renga a fost copil și are în spate o istorie a neamului din care se trage. Seamănă cu bunicul său, Constantin Renga, și cu frații lui, toți bărbați înalți, cu mustață. Din mai 2012, este prefect al județului Vaslui.

– De unde vine Radu Renga la Vaslui?
– Sunt născut într-o familie numeroasă, la Câmpulung Muscel, o zonă încărcată de istorie, care a fost prima capitală a Țării Românești după bătălia de la Posada, din 1330, a lui Basarab Întemeietorul. În gospodăria noastră erau patru generații atunci când am venit pe lume. Trăiau și străbunicii, și bunicii mei. Mă trag de pe valea râului Târgului, la poalele masivului Iezer, Păpușa, și locuiesc și astăzi în gospodăria familiei mele, în comuna Lerești. Este o comună de munte, cu bărbați muncitori fie la uzina ARO, aflată la limita dintre comuna Lerești și orașul Câmpulung, fie lucrători forestieri în zonele de exploatare a pădurii.
– Acum, de Anul Nou, ne întoarcem cu toții în copilărie. Amintirile acelor ani frumoși ne trag de mânecă. Dumneavoastră ce amintiri aveți?
– Eu nu-mi aduc aminte de vreun Crăciun fără zăpadă, în copilăria mea. Am avut o copilărie fericită. Trăind într-o zonă de munte, vara eram pe albia râului Târgușorului, unde pescuiam, iar iarna, când râul îngheța, mă dădeam cu patinele și eram mereu cu sania pe dealurile din împrejurimi. Aveam foarte mulți copii de vârsta mea, cu care puneam capcane pentru vulpi, pentru viezuri. Ca să glumesc, aș putea spune că am avut o copilărie mai apropiată de cea a lui Ion Creangă decât de cea a copiilor de astăzi. Aveam arc cu săgeți, omoram păsări, prindeam animale în capcane. Era greu să reușești să prinzi un animal, dar îi imitam și noi pe cei mari. Cea mai frumoasă amintire din copilărie o reprezintă familia, care era foarte unită, și faptul că de sărbători eram împreună. Nu am auzit vreodată o ceartă sau un cuvânt rău adresat cuiva din familie.
– Ați avut, așadar, parte de o viață de familie aparte.
– Exemplară. Și pentru asta le mulțumesc părinților mei pentru că au știut să-mi facă viața de familie frumoasă. Pe atunci, iernile erau ierni, cu geruri. Până la școală mergeam pe jos, câte un kilometru și jumătate și la dus, și la întors și nu ne plângeam că n-aveam microbuze. Nu exista noțiunea de a merge cu mașina la școală. Erau foarte mulți copii care locuiau în zona mea, așa că mergeam la școală cu grupul din vecini. Plecam la ora 7 dimineața, indiferent de starea vremii sau de anotimp. Nu exista să nu pleci, chiar dacă ploua torențial. Aveam pelerină cu glugă de plastic, pe care o puneam peste haine. Plăcerile noastre erau atunci să jucăm fotbal, să mergem cu bicicleta. Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care am trimis-o la librăria “Cartea prin poștă”, la București, unde mi-am comandat romanele lui Jules Verne. Când am primit pachetul, eram tare mândru că merg cu cărțile sub braț, pe bicicletă. Parcă mă văd cum eram…
– Unde sunt acele cărți acum?
– Sunt și acum în casa copilăriei mele, unde sper să mă întorc definitiv la bătrânețe. Din toată familia mea. numeroasă altădată, a mai rămas doar mama, care locuiește acolo.

“Cel mai mult m-am bucurat când am primit în dar o minge de fotbal adevărată“
– Cum erau sărbătorile de iarnă la munte?
– În fiecare an, mergeam cu plugușorul. Tatăl meu îmi confecționase un bici, dar eu îmi doream să am și un buhai, așa că am furat putineiul din gospodărie și m-am dus la un vecin care era tâmplar. El mi l-a tăiat și mi-a confecționat din el și dintr-o bucată veche de cojoc, la care a adăugat un fascicul de fire de păr pe care le-a tăiat din coada calului, un buhai.
I-am mulțumit și, pentru că mă simțeam dator față de el, am cerut bani de la tatăl meu, spunându-i că vreau să-mi cumpăr o cutie de creioane colorate. Am dat banii vecinului care mă ajutase. Eram foarte mândru și în acel an am mers cu plugușorul având și buhai, întreaga noapte. În curte tăiam porcul și luam bradul direct din pădure. Așa făcea toată lumea. Nu exista noțiunea de a se cumpăra bradul, pe atunci. Îl împodobeam împreună cu mama, iar în jurul lui se strângea toată familia, cele patru generații. Tatăl meu era Moș Crăciun.
– L-ați recunoscut?
– Nu, până la șase ani, nu. Chiar am crezut în Moș Crăciun. Străbunica primea întotdeauna o broboadă (cred că avea colecție), străbunicul, tutun de pipă, iar eu, bineînțeles, jucăriile copilăriei.
– Vă amintiți de un dar care v-a bucurat?
– Cel mai mult m-am bucurat când am primit în dar o minge de fotbal adevărată, din piele. Era plin satul de copii de șapte-opt ani, ca mine, dar eu eram singurul care avea așa ceva.
Mi-am dorit foarte mult și o bicicletă, pe care am primit-o pe când aveam șapte ani și de care am fost foarte mândru. Îmi mai amintesc că, în jurul vârstei de șase ani, mama mi-a spus că Moșul nu există. Am fost foarte dezamăgit. Bineînțeles, în fiecare an am continuat să primesc cadouri de Crăciun, dar vraja nu a mai fost aceeași. În dimineața de 25 decembrie, mergeam cu bunica la biserică, după care toată familia se strângea la masă. Eram zece persoane în jurul mesei. Purtam costume populare specifice zonei Muscelului. Femeile aveau ie, fotă, bete, ilic și haină groasă, de postav, pe deasupra, specifică Muscelului. Marama albă din borangic era prinsă cu legătoare, o bandă de catifea pe care sunt cusute mărgele. Bărbații purtau cioareci, pantaloni din postav alb, cămașă cu poale prinsă cu bete, ilic și mintean, adică haina căreia pe aici i se spune suman. Costumele noastre se făceau în casă și se păstrau din generație în generație. În casa familiei mele din Lerești, județul Argeș, sunt toate aceste costume.
– Ce visați să deveniți, în copilărie?
– Voiam să mă fac marinar. Citisem “Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, și “Căpitan la 15 ani”, de Jules Verne, și visam să văd lumea. Eram hotărât să ajung marinar.
– Ce v-a oprit?
– Anii au trecut și toată copilăria mea s-a sfârșit în jurul vârstei de 12 ani. Părinții mei s-au mutat la Câmpulung, iar eu am fost rupt de lumea copilăriei mele, o ruptură pe care am resimțit-o pentru că din universul meu n-a mai rămas nimic.
Ne-am mutat la bloc, unde principala mea ocupație era școala. Visele copilăriei trec destul de repede. Am renunțat pur și simplu la idee și am vrut să urmez Politehnica. Nu pentru că asta mi-aș fi dorit, ci pentru că cei mai mulți din colegii mei mergeau la Politehnică. M-am lăsat și eu dus de val. Nu regret această alegere pentru că în facultate am avut parte de o instrucție serioasă, fără rabaturi, care mi-a fost folositoare atunci când am ajuns în producție, la Uzina Mecanică din Râmnicu Vâlcea, apoi la SC Electronica din Râmnicu Vâlcea. În februarie 2009, am fost numit inspector guvernamental și detașat la Secția Drumuri Naționale Bârlad. Așa am cunoscut zona aceasta. Timp de trei ani am fost inspector guvernamental în județul Vaslui, iar apoi, în mai 2012, am fost numit prefect al județului Vaslui.
– Iubiți Vasluiul?
– Da. Și Vasluiul este o bucată de Românie. Vasluienii trebuie să fie înțelepți, să se adapteze vremurilor, dar să râmână patrioți. Pentru că provin dintr-o zonă în care întotdeauna s-a pus accent pe educația patriotică a tinerilor, îmi doresc să facem și noi asta cu tinerii de astăzi. Sunt un om care iubește România, iar în politică am ajuns întâmplător, absolut întâmplător. Nu pot să spun că nu l-am admirat pe I.C. Brătianu, care este de origine muscelean și care a avut o contribuție hotârâtoare la crearea României Mari. Cred că de aceea am fost totuși tentat de viața politică. Trăim niște vremuri tulburi, dar ar trebui să credem că suntem un popor care trebuie să se regăsească, poate chiar să se reclădească spiritual. Asta ne va salva. Fiind mai buni, acționând cu maximă înțelegere față de aproapele nostru, vom reveni la normalitate. Nu doresc să închei dialogul nostru înainte de a le ura tuturor vasluienilor sănătate, un an nou 2014 bun și multă, multă, înțelepciune! (Va urma)