A murit părintele Burduja

Un moment dureros și istoric, totodată, pentru Vaslui și pentru neamul românesc: plecarea la cele veșnice a preotului Constantin Burduja, numit, la cei 103 ani ai săi, Patriarhul Vasluiului. A suferit în închisorile comuniste, apoi, reîntors în sânul bisericii, a adus la Dumnezeu sute și sute de suflete. Blând și bun precum sfinții la care merge acum, părintele Burduja și-a îndeplinit cu devotament misiunea de alinător și salvator al oamenilor. Astăzi și mâine, cei care vor să-și ia rămas bun de la Sfinția Sa o pot face la Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» Vaslui, unde a slujit până de curând și unde este depus. Marți dimineață, de la ora 8, se va oficia Sfânta Liturghie, așa cum se obișnuiește să se facă la preoți, apoi, de la ora 9.30, va avea loc slujba de înmormântare. Vă oferim astăzi ultimul interviu pe care ni l-a acordat înainte de a se stinge.

– Ce frumos să fiți preot o viață!
– Noi suntem rânduiți de Dumnezeu să aducem aminte omului că este creatură și că este supus Sfintei Treimi. Eu mi-am dorit să fiu preot de mic copil. Cu noi în casă stătea o bătrână, mătușa Anica. Îmi spunea: “Tu ai să fii diacon, băiețel”. Eu nu știam ce-i ăla diacon, dar ea mi-a spus că este slujitor al Domnului. Ne povestea și din Biblie, spunea rugăciuni. Știa bătrâna multe.
– Cum se numeau părinții dumneavoastră și cum erau?
– Vasile și Elena. Mama era o femeie așa de cuminte, frumoasă. Tata era un bărbat înalt, frumos, voinic și priceput la toate. Avea cinci clase primare. Pe ce punea mâna, rezolva. El ne-a făcut piuă cu chilug, el ne-a făcut teasc de sămânță de cânepă. Sămânța se punea în piuă, se bătea și din ea se scotea uleiul.
– Venea la dumneavoastră Moș Crăciun sau Moș Nicolae?
– Nu, eram oameni sărmani, la fel ca toți oamenii din sat. Știam doar de Moș Nicolae.
– Acea bătrână din copilărie v-a prezis că o să fiți diacon. A fost așa?
– Am făcut seminarul. M-au făcut diacon, apoi preot, dar bunicuța nu mai trăia să mă vadă. A murit, săraca! Parc-o văd cum a intrat pe ușă, a căzut din picioare și nu s-a mai sculat! A murit. Eram la școala primară pe-atunci.
– Școală pe care ați făcut-o la Mironeasa.
– Da, am făcut cinci clase la Mironeasa. Învățătorul ne-a fost luat pe front. Îl chema Platon Constantin. L-au înlocuit preotul și fata lui, care avea patru-cinci clase primare. Noi eram cuminți și ascultam de duduia Alicia.
– Dar învățătorul Platon a fost cel care v-a pus creionul în mână?
– Prima literă m-a învățat tata acasă. Tot el m-a învățat primele noțiuni. Eu când m-am dus la școală știam să citesc și să scriu.
– Erați un băiețel cuminte?
– Foarte cuminte. Cuminte și dezghețat.

“O să vină tătuța!”
– Ce vă amintiți din primul război mondial? Tata a plecat în război, învățătorul la fel, dar dumneavoastră cum ați perceput războiul cu ochii de copil?
– În 1916, când s-a sunat mobilizarea pentru toată lumea, eu aveam cinci-șase ani. Bărbații au fost chemați la unitate. Mulți nu s-au mai întors. Mi-amintesc bocetul femeilor. Eu eram cu ceilalți frați și cu mama. Mama ne mângâia și ne spunea: “O să vină tătuța!” Și a venit.
– E dureros să retrăiți trecutul.
– Da. Îmi amintesc că, atunci când era lăsatul secului, mama fierbea lingurile în ceaunul cu apă clocotită, să se curețe. Oalele le spăla perfect, cele pe care le folosea rămâneau în casă, iar celelalte le ridica în pod, să nu mai umble cu ele. Tata mergea la oraș și făcea mangal, că așa se chemau cărbunii de lemn. Când venea de la Iași, pe vremea când eram mic, tata aducea acasă, la începutul postului, o cutie de halva de cinci kilograme. Așa era pe vremea aceea halvaua, în cutii de tablă de cinci kilograme. Ne dădea câte o bucățică la fiecare. Ulei făceam noi, din cânepă. O cultivam, băteam sămânța la piuă, apoi o storceam.
– Tata își dorea să fiți preot?
– Da. Și mama și tata. Am terminat cinci clase primare și am dat examen ca să intru la seminar. Nu am reușit și atunci m-au dat la gimnaziu, la Iași. Preotul de la noi din sat se mutase la Iași și ne-a luat la el în gazdă și pe mine și pe un frate de-al meu mai mare.
– Câți frați ați avut?
– Am fost cincisprezece copii, dintre care au trăit treisprezece. Fratele mai mare a ajuns cântăreț de biserică, sora mai mare s-a măritat în sat, iar eu, eu am fost al treilea copil. Astăzi mai trăiește doar un frate, la Iași.
– Erați un copil plecat de acasă.
– Da, aveam nouă-zece ani, dar eram cu fratele meu și doamna preoteasă era bună, ca o mamă. Noi eram cuminți și făceam toate după puterea noastră. Am făcut un an de gimnaziu, la Iași, apoi, la sfârștul anului școlar, m-am dus din nou la seminar, am dat examen și am reușit.
– Ce vă amintiți din acei ani?
– Aveam uniformă, iar pe șapcă erau un S și un H, adică Seminarul Huși. Băieții de la alte școli ne strigau «sacagiii Hușului». Am avut profesori foarte buni, ne învățau de drag. Mi-aduc aminte, eram în clasa I și am ieșit în oraș. Duminica după-amiază aveam voie să ieșim în oraș, câte două ore. Nu știu cum, mi-a căzut un nasture de la palton și mergeam cu paltonul descheiat la gât. Îmi apare deodată în cale profesorul de istorie Constantin Vasiliu. L-am salutat de departe, dar el m-a luat tare: “Ia vino, băiețaș, cum te cheamă?”. Eu îl știam, dar nu era profesorul meu. “Un elev la seminar nu trebuie să umble așa, să te fi dus să îți coși nasturele și apoi să ieși pe stradă. Du-te la școală, iar mâine și poimâine să stai în genunchi la masă pentru neglijență”. Iată cum ne învăța. Mai târziu, când am ajuns preot, am ținut minte întâmplarea și i-am scris acestui profesor, care încă trăia și era pensionar, o scrisoare frumoasă, în care i-am mulțumit și i-am amintit cu câtă dragoste m-a educat.
– La ce biserică mergeați?
– La Episcopie, dar ne duceam și la «Sfântul Neculai» și la «Înălțarea Domnului». Mergeam cu clasa, însoțiți de un pedagog. Parcă văd cum treceam pe sub bolta de la Episcopie. Acolo a fost mănăstire, iar din chilii s-au făcut săli de clasă. Pe vremea aceea, nu era curent electric. Foloseam lampa cu gaz, pe urmă s-au făcut niște lămpi cu sită, care se aprindeau în tavan.
– Spuneați că ați fost un elev bun.
– Da, am învățat bine, m-am evidențiat întotdeauna printre primii în clasă. Îmi aduc aminte că se făcea pe atunci un concurs la București, Tinerimea Română. De la toate școlile se alegeau băieți. Mergeau la București și participau la diferite concursuri. Am fost propus chiar din primul an și eu. Dar comisia l-a preferat până la urmă pe un băiat, care a devenit și el apoi preot, părintele Vasile Lupu, care a fost la Vaslui și care fusese luat de la niște oameni sărmani de un preot, care era profesor la noi. S-a dat primul examen și nu a reușit. S-a admis încă unul, dar m-a iscălit pe mine pe lucrare, că eram trecut rezervă pe listă. Așa am fost premiat prima dată la Tinerimea Română. În acea vreme se punea mult accent pe sentimentul național.
– Ce a urmat după acești opt ani de seminar?
– M-am înscris la Facultatea de Teologie de la Cernăuți. Preotul care era acum în sat la noi era student la fără frecvență, la Cernăuți. Îndrumat și de el, m-am dus și m-am înscris și eu tot la Cernăuți. Primii doi ani am stat cu gazdă, plăteam cum puteam, că eram sărăcuț, iar după doi ani m-au făcut preot și de-atunci am urmat cursurile la fără frecvență.
 
“Am respectat cu sfințenie taina căsătoriei“
– Unde ați fost hirotonit prima dată?
– La Pribești, în județul Vaslui. Acolo era un boier, Paul Michiu, care avea curtea lângă biserică.
– Câți ani aveați, când ați devenit preot?
– Douăzeci și doi.
– Vă amintiți de necazurile oamenilor care veneau la dumneavoastră atunci?
– Cum să nu îmi amintesc? Am intrat în al doilea război mondial, bărbații s-au dus pe front, numai câte un moșneag sau un flăcăiaș mai găseai. Femeile erau necăjite, săracele. Ele la plug, ele la boronit pământul, la semănat… Veneau și se rugau, iar eu trăiam din plin durerea lor.
– Ați prins seceta, foametea. Cum ați trăit războiul? Cum erau nemții, rușii?
– Eram preot la Pribești. Nemții nu s-au purtat urât. Au ocupat casele, câte zece la o casă. Nu stăteau mult, unitățile lor erau în trecere, dar era o disciplină grozavă la ei. Își scoteau bagajele, își întindeau lucrurile cât camera, dar știau fiecare lucrușor pe care îl aveau. Un băiat al unei familii a fost tentat de un obiect de-al lor. Așa că l-a luat și a plecat la câmp. Când au venit nemții, au observat că le lipsește. “Cine a umblat?”, au întrebat. Nimeni nu știa nimic. Atunci au întrebat cine lipsește deacasă. “Cutare, e dus la câmp”.
S-au dus după el și au vrut să îl împuște. Au intervenit oamenii și l-au salvat, dar de atunci s-a dus vestea și nimeni nu a mai îndrăznit să fure. Când au venit rușii, a fost mai rău. Se purtau grosolan, atentau la femei.
– Vă amintiți prima dragoste?
– Da. Eram seminarist când mi-a plăcut prima fată. Ea era la școala profesională. Nici n-am știut cum o chema. Nici n-am vorbit cu ea vreodată. Îmi era dragă și mă gândeam la ea.
– Cum v-ați cunoscut presvitera?
– Am întâlnit, la Iași, la vechiul meu prieten, preotul la care stătusem în gazdă, un învățător de la Protopopești, care era de loc din Dănești și care mi-a spus că are trei surori. Nu știu cum s-a întâmplat că un coleg de-al meu s-a căsătorit cu fata învățătorului din Dănești. M-a chemat și pe mine la nuntă. Și am profitat de ocazia asta că să merg să cunosc cele trei surori ale învățătorului și m-am dus cu ele la nunta colegului. Ele aveau și ele simpatiile lor. După nuntă, eu am plecat în drumul meu, dar s-a întâmplat că m-a chemat un preot din Protopopești la o slujbă la el. Când m-am dus, l-am găsit acolo și pe învățătorul cu cele trei surori. Ne-am luat de vorbă de una, de alta și m-a invitat iar la el. Așa că m-am reîntâlnit cu fetele.
– Care dintre ele v-a plăcut mai mult?
– Iozefina, cea mai mică dintre ele. Pe cea mai mare o chema Olimpia. Un coleg de-al meu a spus la toată lumea: “Lui Costică Burduja îi place o fată!” Așa a auzit și socrul meu, căruia nu i-a convenit alegerea mea. “Eu nu încep fagurele de la rădăcină!”, a zis el. Când m-am reîntâlnit a treia oară, tot la o nuntă, cu fetele, un coleg de-al meu a făcut-o pe starostele și am cerut-o de nevastă.
– Pe Iozefina?
– Nu, pe Olimpia, că nu mi-a dat voie tata socru să mă căsătoresc cu Iozefina. Pe atunci așa era. Prima dată se mărita fata cea mai mare.
– Ați regretat că nu v-ați căsătorit cu Iozefina?
– Nu. Cu Olimpia am dus o viață foarte frumoasă, dar nici eu nu am avut greșeli. Am respectat cu sfințenie taina căsătoriei.
– Care a fost cea mai mare minune din viața dumneavoastră?
– Viața, faptul că încă mai trăiesc. Am trăit în vremuri grele, cu bătăi, cu muncă grea. A fost greu, dar trebuie să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți anii pe care mi i-a dat. M-a sprijinit, m-a ajutat și am trăit. Ți-am spus, eram acasă la părinți 13 copii. Eu eram al treilea și trăiam și mai bine și mai greu. Te gândești, dormeam câte șase copii într-un pat mare, înveliți într-o plapumă mare. Am ajuns la școală și mi-a dat Dumnezeu înțelepciunea de am putut învăța ușor. Am fost un elev bun, nu spun asta ca să mă laud. Am fost un elev bun și în școala primară, și în seminar, și la facultate. Nu strălucit, dar bun.
– Ce moment din istoria românilor, ce personalitate v-a marcat sau v-a impresionat?
– Ștefan cel Mare. A fost, după cum îl descrie istoria, un om “iute la mânie și adesea la ospăț omora fără județ”. Așa spune cronicarul. Dar, cu toate acestea, a fost un om credincios, profund credincios și viteaz. I-a plăcut să facă dreptate. Mă rog, a fost și un om ales între aleși. De aceea biserica noastră l-a trecut în rândul sfinților, cu toate păcatele lui, că nu este om fără păcat. A mers la război și a ucis. Sigur că era creștin și în război. Era viteaz tare. Se băga între dușmani, cum era pe vremea aceea bătălia. Credința lui Ștefan cel Mare era neclintită. Aici la Vaslui, la Podul Înalt, a stat 40 de zile până când a făcut pomenirea pentru toți morții care au fost aici, la Podul Înalt. Și la fiecare război el stătea în genunchi cu toată oastea și făcea rugăciuni înainte de luptă. Împărtășea oștirea și așa pleca la război, cu credință nestrămutată. Este un erou al credinței.
“Doamne, Doamne, scapă-mă, Doamne, de aici!”
– Ați fost la Canal?
– Da. Acolo, muncile erau foarte grele și hrana la fel de slabă. La început, când ne-a dus acolo, ne-a băgat în canal. Se săpa canalul. Pe noi ne-a băgat în canal, să cărăm pământul pe care îl scoteam de acolo. Îl căram cu roaba pe o pantă de deal pentru că în cealaltă parte era râpă. Pământul trebuia dus cu roaba sus, pe platformă și acolo să-l răsturnăm. Și era atât de greu de împins! Pe jos era mâl.
– Aveați cizme?
– Nu, fiecare cu ce era încălțat. Efortul era așa de mare că ni se făcuseră testiculele cât pumnul. Ne mânau cu un băț din urmă, ca pe animale. Mai ales pe cei care fuseseră ceva în viață. Pe intelectuali îi persecutau. Și mie mereu îmi spuneau: “Ei, popă, ai luat parale de la oameni, te uitai după femei!” Și mă înjurau. Nu aveai ce să faci, trebuia să înduri. Și în celulă trebuia să stăm în picioare un timp. Nu aveai voie să te așezi. Era un pat de scândură pe care dormeam. Dar nu încăpeam toți. Și-atunci dormeam pe jos. Care avea își punea vreo flanelă. Era frig. Venea frigul pe sub ușă. Era greu.
– Aveați voie să luați legătura cu cei de acasă?
– La început, nu am avut deloc știri de acasă. Prima dată când ne-a dat voie să scriem trebuia să nu spunem nimic, nici cum o ducem, nici cum este acolo. La un an de zile am putut să scriem acasă, să ne trimită lenjerie, cămăși, haine. Nu bani, nimic de-ale mâncării. După doi ani, când am ajuns la Aiud, ne-au dat voie să trimitem un plic la un an de zile, după cum spuneam, cu câteva cuvinte, că suntem în viață.
– Cum s-a sfârșit calvarul?
– Era în anul 1953. Când a murit Stalin, au oprit toate lucrările, iar noi am fost băgați în celule toți. Nu știam de ce. Când am am rămas în celulă, în noaptea în care a murit Stalin, s-a întâmplat ceva extraordinar. Am visat că s-a deschis cerul și a apărut deodată Mântuitorul. Știam de acasă, de la tata, că în noaptea de Anul Nou se deschide cerul, iar cine-i credincios și cere în momentul acela ceva i se împlinește. Și eu, care știam asta, am spus: “Doamne, Doamne, scapă-mă, Doamne, de aici!”.
– Cum era Mântuitorul?
– Înalt și plutea. Zbura așa, cu brațele întinse. Ne binecuvânta. Și eu am zis: scapă-mă, Doamne! Atât, apoi cerul s-a închis. Și-a dat Dumnezeu și am scăpat! Mai întâi, s-au ușurat lucrările, muncile la canal.
– Cum ați fost eliberat și când?
– În ‘54, am cerut într-o zi să merg la infirmerie, nu știu ce beteșug aveam. Stăteam la camere, în colonie. M-au dus, împreună cu alți deținuți, să ne vadă doctorul. Acum se slăbise treaba. Nu mai era așa mare severitate. Când am ajuns la infirmerie, am primit știrea că am pachet și că am fost eliberat. M-am dus să scot pachetul, au ales ei ce voiau din el, apoi m-am gândit că, dacă tot plec acasă, să duc ceea ce îmi mai rămăsese de pe urma controlului unui preot, care stătea în celulă cu mine. Gardianul nu mi-a dat voie să mai intru. M-a luat tot aspru, înjurându-mă. Atunci, i-am spus: “Peste un timp o să ne întâlnim pe stradă și o să îți pară rău”. Cineva mi-a adus bagajul. Aveam o valiză în care îmi țineam ce-aveam pe-acolo.
– Ce ați simțit când ați ieșit pe poarta închisorii?
– Știu că eram așa de zăpăcit și de bucuros că plec spre casă, că nici nu știam ce-i cu mine. Aveam niște bani pe care mi-i luaseră când m-au arestat. Banii au fost păstrați și mi i-au dat, dar mi-a ieșit înainte un om, tot fost deținut, care spunea că i-a furat cineva bagajul și nu are bani de bilet. Umbla să vândă o haină. Mi-a fost milă de el și știu că i-am dat 29 de lei. Atât îi trebuia. Atunci era altfel. Banul avea valoare. Nu-mi mai ajungeau banii mie să-mi iau bilet ca să ajung acasă.
– Dar ați ajuns.
– Da, era noapte când am ajuns la Vaslui. Aveam o soră a preotesei, care era căsătorită cu un plutonier. M-am dus, am bătut la ușă și am zis: “Țață, dă drumul, țață!” Era întuneric în martie, dimineața, la ora cinci. Aveam un cumnat, Crețu Dumitru, care era la ea atunci.
Numai ce aud: “Măi, Mitică, aista-i Burduja, măi”. Eu, de la ușă, zic: “Da, țață, eu sunt”. Tare s-au bucurat. Mi-au dat drumul. Aveam și un băiat al meu care stătea în gazdă la țața, Dănuț. Dormea în bucătărie. M-am dus și l-am îmbrățișat. Momente grele. Pe preoteasă o lăsasem în casa parohială de la Ciortești, dar când m-a înlocuit alt preot, ea s-a mutat la o cumnată și a stat cu cei patru copii, apoi s-a mutat la Dănești, unde erau părinții ei. Într-o scrisoare îmi descrisese casa în care locuia. Am plecat cu o mașină din Vaslui și am venit până la Codăești. În Codăești, am mers peste deal, vreo opt kilometri. “Unde stă preoteasa lui
Burduja?”, am întrebat trei oameni care stăteau de vorbă. Eu aveam mustață mare, iar ei mi-au răspuns: “La casa cutare”, apoi unul din ei a spus: “Oare n-o fi ăsta preotul Burduja, de se interesează de preoteasă?” Le-am răspuns că da, și am pornit la drum, s-ajung mai repede acasă. Am ajuns acasă. Aici e un moment penibil. Am deschis poarta, m-am dus până aproape de casă, dar nu era nimeni. A venit o femeie din vecini care a văzut că e cineva străin. “Cine ești mata?”, m-a întrebat. «Eu sunt preotul Burduja», i-am spus. A venit și bărbatul ei și mi-au explicat că preoteasa e tare necăjită, că se ascunsese la tatăl ei de niște oameni, care o căutau pentru niște datorii. Cum stăteam noi de vorbă, numai ce apare un băiețel. “Băiețel, a cui ești?”, l-am întrebat. “A preotului Burduja”, mi-a răspuns. “Și unde-i tata?”. “La închisoare”, a venit răspunsul și a început să plângă. L-am luat, l-am sărutat. Era Adrian, băiatul meu, care atunci când plecasem era mic tare. Acum era în clasa I primară. Numai ce vine și preoteasa. M-am întors cu spatele, să nu mă cunoască și m-am dat mai la o parte. “Hai, coană preoteasă, că am să-ți spun o bucurie”, i-a spus vecina, dar ea i-a răspuns: “Pentru mine nu mai este bucurie”. M-am întors și am strigat-o: “Olimpia!”. A rămas țeapănă. Am îmbrățișat-o, iar ea nu mai putea de bucurie.
– Ați fost repus în drepturi?
– Nu. Mi-au făcut proces din nou. Așa era legea. Eu lipsisem cinci ani din parohie și acum trebuia să mă judece Episcopia de ce am lipsit. După vreo doi ani de zile, mi-au dat o parohie în altă parte întrucât parohia mea era ocupată acum de alt preot. Am slujit la Rebricea, Tatomirești – opt ani și 21 de ani la Deleni.
– Când ați ieșit la pensie?
– În anul 1983, de atunci sunt pensionar, dar am slujit mereu, în mai multe biserici. Am fost doi ani la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, cu părintele Ulea. Când avea câte un loc unde nu era preot, mă întreba: “Părinte, nu vrei să te duci?”. Am fost și la Mânjești trimis, la Biserica «Sfintei Treimi» din cimitir.
«Niciodată să nu spuneți nu”
– Dacă nu ați fi fost preot, ce ați fi făcut?
– Nu m-am legat de nimic altceva, am fost preot și mi-am făcut datoria de preot și în timpul războiului și în toate timpurile.
– Care a fost maestrul, modelul dumneavoastră în viață?
– Preotul Anton Popescu, din Huși. A fost director la seminar și profesor. Am fost mulți ani prieteni. L-am avut ca model. Era un om înalt, cu barbă mare, cuminte și cinstit. Mi-am dorit tot timpul să fiu ca el. M-am împrietenit cu el și în timpul cât am fost preot, până să fiu arestat, purtam corespondență cu el. Îmi dădea sfaturi. Din închisoare, i-am scris, când am putut, o carte poștală: “Nu mai scrieți acasă, eu sunt deținut”. A făcut și el închisoare, apoi. Ne-am reîntâlnit după ce a ieșit. A fost un model de preot ortodox și modelul meu de preot!
– Ce vă place mai mult la un om?
– Să fie credincios lui Dumnezeu și cinstit. Cu el însuși și cu alții.
– Un sfat.
– Niciodată să nu spuneți nu, că asta-i de la diavol. Afirmația e de la Dumnezeu. Da, Doamne! Zice mama ceva, ascultă. Când
copiii cresc aiurea și nu știu de Dumnezeu, e din cauza mamelor. Mamele or să răspundă greu în fața lui Dumnezeu pentru sufletele cele bolnave, care nu știu să se comporte și cum să se achite de datoriile față de Dumnezeu. Mamele trebuie să conducă pașii copilului la biserică, să îl învețe că trebuie să se împărtășească și că împărtășania este o doctorie așa de mare, care vine de la Dumnezeu. Ea alină sufletele și tămăduiește bolile. Dacă copilul este bolnav și întreabă câteodată “Mamă, Dumnezeu nu mă vede?”, mama să înțeleagă și să spună copilului ce trebuie. Că Dumnezeu are grijă de toți, dar pentru anumite greșeli ale noastre ne lasă să mai suferim, ca să curățim trupul și sufletul de păcate. Pe urmă, vine tămăduirea, dar trebuie să ne rugăm. Fără rugăciune nu se poate. Când ți-e foame, ceri de la mama mâncare. Ei, tot așa, când te doare, trebuie să ceri de la Dumnezeu tămăduire și azi, și mâine, până când vine. Apoi, trebuie să nu ne lăsăm, să arătăm că suntem amărâți. Să nu lăsăm să ne copleșească gândul cel rău și suferința. Suferința să o îngăduiți ca pe un lucru îngăduit de Dumnezeu, nu dat de Dumnezeu, tot pentru folosul nostru. De aceea, nu trebuie să te amărăști când te doare. Rugăciunea trebuie să ne însoțească în orice clipă, la orice pas, pentru că ispita stă aproape de noi. Vrăjmașul nu are odihnă de a ne încerca în fel și chip. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să fim cu multă răbdare. Doamne, fie voia Ta. Și așa faci o deprindere de a nu mai sta supărat. Omul trebuie să fie cu fața veselă și liniștită. Indispune dacă arată că e dominat de suferință. Te doare, dar arată fața ta blajină și în bucurie, cu mulțumire lui Dumnezeu, pentru toate.