Posibilitățile agricole, exploatate la minim
Majoritatea terenului agricol din județul Vaslui este lucrat de micii proprietari, fenomen cunoscut ca și agricultură de subzistență, în detrimental producțiilor mari la hectar, care ar putea acoperi cheltuielile de înființare a fiecărui hectar lucrat ca la carte.
Alexandru CROITORU
Până la apariția Legii 18/1991, România era considerată grânarul Europei. Odată cu împroprietărirea foștilor proprietari de terenuri, situația s-a schimbat radical. Am început să importăm cereale și să facem ceea ce se numește agricultură de subzistență. Adică omul de la țară a început să-și lucreze singur bucata lui de pământ, după posibilități. Arătura executată atunci când buzunarul îI permite, sămânța aleasă din producția de anul trecut, prășitul cu sapa. De stropit împotriva dăunătorilor, folosirea semințelor tratate și selectate sau de alte lucrări specifice nu se pune problema. Toamna, la culesul roadelor, rezultatele sunt pe măsură. Cine reușește să adune de pe câmp mai mult de o tonă de porumb la hectar, se poate considera fericit.
“La noi e greu să-l faci pe omul de la țară să înțeleagă faptul că e în avantajul lui ca pământul să fie lucrat într-o asociație, în suprafețe cât mai mari și compacte. I se pare lui că ceva nu e în regulă, sau că cel care îI lucrează terenul se îmbogățește pe spinarea lui. Degeaba încerci să-i explici de cheltuielile pe care le ai pentru înființarea unui hectar de cultură, de faptul că lucrările executate de calitate, sămânța selectată și tratată și toate celelalte lucrări specific aduc un spor de producție și poți recolta și de trei ori mai mult decât poate el recolta. El le știe pe ale lui și pace. Ce să-i spui? Că, pentru câteva păsări și ce mai are el pe lângă casă nu are nevoie de tone de porumb sau grâu? Sau să încerci să-i spui că pierde jumătate din ceea ce produce pentru că în hambarul lui își vor face cuib sute de șoareci și șobolani? Orice încearcă să facă acest lucru va vedea că degeaba își bate gura. Omul de la țară vrea pământ, și-l lucrează așa cum poate și cu ce poate”, spune unul dintre marii fermieri din județ.
O altă problemă pe care au întimpină marii jucători din piața agricolă este legată de cuantumul subvențiilor acordate în contrapartidă cu cheltuielile de înființare a culturii si cele cu utilajele.
“Se vorbește mult de subvenții în agricultură, dar nu ne putem compara cu fermierii francezi sau nemți. La noi subvenția depășește cu puțin 100 de euro la hectar, comparativ cu nemții, unde subvenția ajunge la 800 de euro pe hectar. Pentru rezultate bune, ai nevoie și de utilaje performante. La noi sunt extrem de scumpe și mult peste prețurile celor din vestul Europei. Ca un exemplu, un tractor bun depășește, ca preț, 100.000 de euro. La asta se mai adaugă și utilajele necesare, care nu sunt nici ele ieftine. Apoi mai e și partea de recoltat. Nici aici prețurile nu sunt mai mici. Din contra, o combină bună, cu pierderi cât mai reduse și complet utilată, poate ajunge și la 700.000 de euro. Pentru ele faci credite și, în condițiile în care subvenția este de 100 de euro, e greu să achiziționezi atâtea utilaje câte ai nevoie și încerci să te descurci cu ce ai. Cu toate acestea, ne putem lăuda cu rezultate bune și foarte bune. Asta în condițiile în care cheltuim între 2.500 și 3.500 de lei pentru înființarea unui hectar de porumb sau de grâu, iar prețurile de vânzare a produsului agricol sunt foarte mici”, spune un fermier.
Marii fermieri consideră că problema cea mai mare a agriculturii din România o reprezintă mentalitatea proprietarilor de terenuri, care refuză cu vehemență ca terenul lor să fie lucrat de o asociație, preferând, însă, să-l țină pârloagă.
“În agricultura din România, de cele mai multe ori ne lovim de mentalități. Lipsa de încredere, refuzul constituirii de asocialții agricole duc la realitatea în care trăim, cea care ne arată că doar 30% din suprafața agricolă a țării este lucrată ca la carte, restul reprezentând agricultura de subzistență. La aceasta se mai adaugă și terenul nelucrat. Acest fenomen se datorează, de cele mai multe ori, lipsei de interes sau de bani a moștenitorilor proprietarilor de pământ. Aceștia au decedat și cei care l-au moștenit nu au bani pentru dezbatere succesorală sau sunt plecați cine știe pe unde și pământul rămâne de izbeliște. Poate că o legislație schimbată în acest sens ar aduce beneficii țării”, e de părere un fermier.
Avem exemplul Vestului dar, degeaba
Dacă la noi omul de la țară a înțeles că pământul este cel care trebuie să-i satisfacă majoritatea nevoilor, cei din vestul Europei și-au dat seama că e și mai bine dacă poți obține și un surplus.
“Am rămas susprins să văd cum fac olandezii, de exemplu, agricultură. La ei nu există termenul de agicultură de subzistență. Au înțeles că pot produce mai mult decât consumă și fermierii s-au specializat. Cine crește vaci de lapte, de exemplu, doar asta face. Ceea ce produce este dus la un centru de colectare și laptele ajunge apoi la clienți. Un alt fermier crește porci, altul cultivă porumb, grâu sau mai știu eu ce. Dar ceea ce produce fiecare este adus la un centru de colectare, fiecare își primește banii cuveniți și lumea este mulțumită. La noi nu întâlnești așa ceva. La noi cine crește o vacă cu lapte, are și păsări pentru ouă, doi trei porci în coteț și căruță cu cai. Am întâlnit caz în care un astfel de om avea adunate, de la păsările pe care le avea în curte, într-o singură săptămână, peste 200 de ouă. Ce poți să faci cu ele? Mănânci 10 sau 20, dar restul? Le arunci pentru că și vecinul are păsări și ouă și tot așa. Cu laptele e la fel. Dacă ar fi existat și la noi astfel de centre de colectare, alta ar fi fost povestea. Păstrezi pentru tine ce consumi, dar surplusul îl duci acolo. Produsul tău este cumpărat și apoi vândut celor care au nevoie și nu mai ești pus în situația de a arunca”, a mai spus un fermier.
