La țară – Grivița, comuna care admiră civilizația … de la distanță

Simona MIHĂILĂ

Grivița este, alături de Zorleni, comuna cea mai apropiată de Bârlad. Luminile orașului se văd din bătătura a zeci de gospodării, iar în vremurile în care fabricile erau în plină înflorire, locuitorii comunei străbăteau pe jos drumul până la Bârlad.
S-ar crede că distanța mică este o binecuvântare. Da’de unde? Niciunul dintre primarii pe care i-au ales localnicii de la Revoluție și până acum, nu au fost în stare să le ofere oamenilor care și-au pus speranța în mânile lor, măcar strictul necesar.
Așa se face că în cele trei sate ale comunei (Trestiana, Grivița și Odaia Bursucani) drumurile sunt aproape impracticabile, mai cu seamă atunci când plouă. Rețeaua de gaz metan este o poveste minunată de care oamenii află în fiecare campanie electorală că va deveni realitate, însă asta nu s-a întâmplat niciodată.
Aducțiunea cu apă a început să prindă contur abia în urmă cu vreo doi ani, dar nu se știe cât timp va mai trece până se vor bucura de ea toți locuitorii din satele comunei, iar subiectul canalizării le stârnește tuturor celor cu care am vorbit zâmbete ironice.

Am fi vrut să aflăm de la oficialii comunei amănunte despre toate aceste lucruri. Ne-am propus să le oferim spațiu în ziar spre a vorbi despre toate câte au făcut și câte n-au făcut, conștienți că în spatele fiecărei nerealizări există o explicație. Am mai fi vrut să aflăm povești frumoase despre săteni, despre tradițiile care mai există, despre cum văd aleșii acelor oameni viitorul comunei Grivița.
Nu a fost foarte ușor ca primărița Alina Iuliana Munteanu să accepte o întrevedere cu noi, iar în momentul în care a făcut-o, ne-am trezit că nu avem cu cine vorbi. Deși știa de vizita noastră cu două zile înainte, ne-a lăsat să batem drumul și și-a pus secretara să ne spună că a trebuit să plece din localitate. Nici măcar a-l mandata pe viceprimar să discute cu noi nu a găsit de cuviință.
Nu vom pomeni aici de maniere și de cât de grav este ca un oficial să nu și le însușească, dar nu putem să nu ne întrebăm: dacă doamnei primar Alina Munteanu i-a fost imposibil să găsească numărul de telefon al redacției noastre de la Bârlad (orașul ale cărui lumini se pot vedea de la Grivița) ca să ne anunțe că și-a schimbat programul, cât de greu i-o fi oare să acceseze fonduri europene pentru a pune la dispoziția celor care au instalat-o bine-merci în fotoliu, gaz metan, canalizare și apă curentă?

La Odaia Bursucani, apa de la fântână se cumpără

Răspunsul l-am aflat bătând comuna la pas. Absența primăriței de la Grivița nu ne-a împiedicat să aflăm condițiile de trai ale oamenilor. Pentru că ei au fost chiar bucuroși să ne primească și să ne vorbească.
Drumul până la ei nu a fost chiar floare la ureche din cauza gropilor din asfalt. Mai bine am mers pe ulițele neasfaltate, dar asta numai pentru că am avut noroc să pătrundem acolo în vreme de secetă. Dacă ar fi plouat, ar fi fost imposibil.
„E jale când plouă. Mergem cu cizme de cauciuc și ne cărăm copiii în brațe până la școală”, ne povestește Mihai Butunoi din Odaia Bursucani.
Sătenii s-au săturat de promisiuni: „<Votați-mă, că vă pun piatră pe stradă>, așa ne-a spus primărița. Nu ne-a pus nici măcar o mână de piatră”.

Poate că peste asta, localnicii din sat ar trece mai ușor. Dar procurarea apei cea de toate zilele este pentru ei un coșmar inimaginabil. În Odaia Bursucani localnicii au la dispoziție câteva fântâni. Prea puține, însă, pentru nevoile lor.
„Vara, dacă nu plouă, e vai de capul nostru. Plătim să ne aducă apa. Unii au căruță și merg cu butoaiele la fantânile cu mai multă apă. O găleată de apă costă un leu. Sau 10 lei patru bidoane. Nici de fiert fasole nu avem. E greu, foarte greu”, spune Maghița Popescu.
Trist este că, după cum spun localnicii din Odaia Bursucani, lipsa atenției din partea autorităților pare a fi o răzbunare: „Doamna primar e supărată că satul nostru nu a votat-o. Așa ne-a spus, că nu ne face nimic fiindcă au votat-o puțini oameni de la noi. Mai multe voturi a primit din Grivița, de asta a și adus apă acolo. Noi… îndurăm”.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=tbewfHnHwPo&w=420&h=315]

A fost odată un om bun

Singurul om care pare să fi iubit comuna Grivița cu adevărat este unul care a murit demult. Era sărac, modest și bun. Se numea Stroe S. Belloescu, filantropul care a trăit doar ca să dăruiască și a murit tot ca să dăruiască.
Nu se știe de ce profesorul de matematică s-a legat atât de tare de Grivița. Nici măcar bârlădean nu era, căci se născuse în Câmpina. Printre cele mai însemnate faceri de bine de aici se numără: o școală și un bust al lui Cuza (1892), o biserică (1904), o școală la Palerma (Trestiana de astăzi); a donat 12.000 de lei ca bursă pentru cinci țărani foarte săraci care voiau să învețe carte.
Nici în testament nu a uitat de Grivița: „Las 8.000 lei pentru școala din Palermo, 3.000 lei fond la casa Școalelor din București, cu al cărui venit să se ajute la întreținerea școalei Grivița; 3.000 lei la plata D-lui Lăzărescu pentru atelierul din Grivița”.
Tot prin testament, Belloescu a lăsat scris: „Îndată ce corpul meu va fi scăldat, să fiu așezat în Casa Națională (biblioteca municipală a Bârladului), de unde, într-un car cu boi (…) să fiu dus și îngropat în biserica din comuna Grivița și carul cu boi să fie dat unor însurăței săteni”.
Monumentele funerare de la mormântul său și al soției sale au fost declarate monumente istorice.

Scurtă prezentare

Comuna Grivița are trei sate: Grivița, Trestiana și Odaia Bursucani (acesta din urmă fiind și cel mai mic). În total, trăiesc aici peste 3.000 de suflete.
Grivița poartă acest nume din 1978, când sătenii, într-un elan patriotic, și-au „botezat” așa comuna întru elogierea Războiului de Independență din 1977, când românii au cucerit reduta de la Grivița. Până atunci, comuna s-a numit Schieni.
Satul Trestiana s-a numit pe vremuri Palerma. Până în 1922, când sătenii i-au dat numele lui Stroe Belloescu, în semn de recunoștință pentru ctitoriile din comuna lor ale inimosului profesor. În 1966, comuniștii i-au schimbat numele în Trestiana.
Odaia-Bursucani se numește așa din vremuri străvechi, adică din 1824, când a fost atestat documentar. În accepțiunea filologilor, „odaie” are sensul de loc la câmp sau la pădure, unde se pot adăposti vitele sau oile și unde îngrijitorii lor au toate cele trebuincioase.