Pandemia, România și starea de urgență : în căutarea echilibrului

Pe măsură ce România înaintează în a doua lună consecutivă de stare de urgenţă, visul unui interval paradisiac de linişte şi de siguranţă, petrecut în sânul iubitor al celor dragi, lucrând online şi delectaţi de streaming-ul fără se sfârşit al internetului, lasă loc realităţii punctate de explozii ale infracţionalităţii şi dominate de anxietatea colectivă. Imaginea de poster publicitar a dispărut: în spatele ei nu se află decât un stat lipsit de imaginaţie, ineficient şi cu reflexele cleptocratice intacte.

Starea de urgenţă nu este, aşa cum am mai scris, decât o hârtie de turnesol. Instaurată, ea se poate dovedi utilă doar dacă protejează echilibrul pe care dezordinea şi pandemia îl ameninţă. În măsura în care aceste criterii elementare de eficienţă instituţională nu sunt atinse, starea de urgenţă nu face decât să anestezieze societatea şi să provoace un blocaj din care se alimentează tensiunile.

Statul român, nereformat, ezitant şi inept, a ales să privească starea de urgenţă ca pe un alibi al propriei sale inacţiuni .Criza de adâncime care îi minează autoritatea este provocată de un regim de guvernare prelungit de decenii. Elitele politice autohtone sunt confruntate cu un test care le dovedeşte neputinţa. Lipsa de imaginaţie intelectuală este întrecută doar de lăcomia lor iresponsabilă.

În egală măsură, statul român este pregătit să atace, direct şi frontal, libertăţile cetăţenilor săi. Planurile naziste de segregare a populaţiei pe criterii de vârstă sunt indiciul unui apetit de control şi de intruziune care ne poate fi fatal. În absenţa unor politici responsabile şi transparente, variantele de inginerie socială sunt vehiculate ca şi cum cetăţenii ar fi o materie amorfă ce aşteaptă să fie remodelată.

Criza din România este una politică. Ea traduce impasul în care se află nu doar statul, ci şi o societate cangrenată de demagogie şi infantilizată de televiziuni. Isteria digitală din România, cu a sa teribilă cacofonie, este refiectarea unui eşec de proporţii, acela de a construi o comunitate civică funcţională. Reţelele sociale sunt subtitutul grotesc al unui spaţiu autentic de dezbatere asupra viitorului naţiunii.

Echilibrul, luciditatea, calmul sunt, în acest peisaj dominat de ireponsabilitate şi de improvizaţie, din ce în ce mai rare şi mai impopulare. Starea de urgenţă este asemeni unui catalizator ce trezeşte energiile suicidare şi destructive. Dispariţia minimei coeziuni, atomizarea, proliferarea insultei dezarticulate, invocarea soluţiilor- miracol fantasmagorice, toate acestea sunt simptomele unui rău în plină expansiune.

Regăsirea echilibrului înseamnă, în cele din urmă, organizarea speranţei capabile să ofere o alternativă la încremenire şi la colaps social. Starea de urgenţă este un interval tranzitoriu. Ce se va afla dincolo de ea depinde de efortul celor care refuză să renunţe la libertate şi la liberul lor arbitru. Responsabilitatea individuală devine liantul ce dă naştere responsabilităţii colective.

Starea de urgenţă nu suspendă nici dreptul la critică, după cum nu oferă o sferă ilimitată de acţiune autorităţii. Scopul stării de urgenţă este acela de a pregăti ziua de mâine, o zi în care ordinea libertăţii individuale să fie intactă şi funcţională. Iar când acea zi va veni, reformarea statului nu va mai putea fi întârziată. Schimbarea acestui stat devine o condiţie obligatorie a supravieţuirii noastre.