Legendele Bârladului > Munteni – cartierul bărbaților viteji

de Răzvan CĂLIN, Simona MIHĂILĂ

Continuăm periplul prin trecutul secular al Bârladului cu un episod consacrat cartierului Munteni, o zonă fără de care străvechiul târg nu ar fi putut exista. În ziua de azi, mulți dintre localnici tind să creadă că Munteni și Podeni sunt două cartiere gemene, care au traversat veacurile mână în mână. Realitatea este, însă, că Munteni este o zonă aparte, cu diferențe majore față de Podeni, mai cu seamă din punct de vedere istoric.

Primele atestări documentare arată că Munteni are o vechime de cel puțin 200 de ani. Mahalaua își trage numele de la locuitorii din zona montană a țării, care au venit din regiunile măcinate de tensiunile cauzate de ocupația austro-ungară din vestul României. Este știut faptul că mulți dintre românii din aceste teritorii au preferat drumul bejeniei și au trecut munții în Moldova pentru a se stabili în zone relativ mai liniștite.

Profesorul de istorie Elena Monu spune că Bârladul s-a situat în așa-numitul culoar al „migrației” românilor din teritoriile ocupate: „Ar putea fi o explicație verosimilă a originii cartierului Munteni. Ținând cont că românilor din Transilvania li s-a interzis încă din secolul al XIV-lea să locuiască în orașe, atunci putem vedea cauza migrației acestora către teritorii aflate sub strictă administrare românească, cum este și cazul Moldovei. Așa poate apare o explicație logică și veridică a denumirii de Mahalaua Munteni. Pentru că da, această zonă a luat naștere prin așezarea aici a muntenilor”.

Structura socială a locuitorilor cartierului Munteni lasă să se întrevadă existența unor pături ale populației situate, cumva, sub structura celorlalte zone ale târgului. Cartierul a fost locuit de la bun început de oameni simpli, cu un statut social modest.

Zona era locuită în special din oameni de origine modestă, cu o situație financiară moderată: meșteșugari, mici negustori. Păstra, însă, caracteristica populației Bârladului în general, adică un târg cu caracter semirural. Și asta pentru că foarte mulți dintre locuitorii cartierului erau serioși crescători de animale, de la cornute până la oi și porci.

Nu degeaba, mai târziu, în perioada interbelică, a luat naștere oborul de animale, a cărui locație este menținută și în ziua de astăzi, în partea de nord – est a orașului, la granița dintre platforma industrială și cartierul Munteni. Așa se face că din acest cartier, față de alte zone ale Bârladului, au lipsit, aproape cu desăvârșire, casele impozante, oamenii cu stare preferând cartiere mai cu ștaif.

G. G. Ursu, „poetul salcâmilor”

Chiar și așa, din Munteni s-au ridicat minți strălucite, care au făcut cinste urbei. Nu se poate vorbi de Munteni fără a a aminti că aici s-a născut și a crescut reputatul istoric literar și poet G.G. Ursu.

Într-o lucrare memorialistică, Radu Șerban Palade, își amintește cu emoție de “poetul salcâmilor”, bolnav pe viață de “bârlădenită”: „Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei erudiții de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese profund în esența lucrurilor. Avea o dragoste nețărmurită pentru Bârladul natal și pentru înaintașii în ale literaturii de pe acele meleaguri”.

Dintr-o frescă a vieții celebrului istoric literar și poet descoperim mărturii ale vieții din cartierul Munteni: „Erau ierni aspre, vifornițe mari, ningea copios, troiene bogate acopereau străzile cartierului și aproape întreg orașul. Când dădea căldura înfloreau pomii să desfete inimile oamenilor. Mai ales floarea albă a salcâmilor se oferea darnică privirilor aprinse de dragoste. Oamenii erau buni, cuminți, harnici și prietenoși. Aici a trăit poetul, aici a cunoscut iernile, ninsorile, zăpezile, școlărițele cu șorțul negru – albastru, cu gulerașe albe”.

Povestea fascinantă a lui Dimitrie Tarază, Brâncuși de Munteni

Însă, nu putem vorbi de Munteni fără a aminti de unul dintre cei mai de seamă fii ai săi, Dimitrie Tarază. Renumit meșter și sculptor în lemn, Tarază a fost cel care a pus bazele primei școli de sculptură din Bârlad.

Născut în 1896, Tarază s-a tras dintr-o familie de munteni, oameni cinstiți și întreprinzători care au coborât la șes, înlocuind creșterea oilor cu manufacturarea și comercializarea pieilor de animale. Talentul l-a moștenit, cumva, de la părinții săi care, cojocari fiind, odată stabiliți la Bârlad, aveau mare trecere cu lucrările lor în tâgurile de profil din țară. Familia Tarază a locuit pe strada Cojăcărească sau Cojocari, astăzi Mihail Sadoveanu.

Dimitrie Tarază și-a perfecționat arta sculpturii la Paris, unde a fost nevoit, pentru început, să-și asigure de unul singur banii necesari traiului și studiilor. Așa se face că și-a deschis, cu sprijinul fostului ambasador român la Paris, Lahovary, un mic restaurant botezat „La studentul român”. Avea doar 20 de ani când a pus pe picioare această mică afacere, el fiind cel care se ocupa de toate, de la spălatul vaselor și gătit, până la procurarea alimentelor. Cunoscut fiind pentru cinstea și mărinimiea sa, în restaurantul lui Tarază de la Paris luau masa, pe bază de abonament, aproape toți studenții români din „orașul luminilor”.

Viața acestui fiu al cartierului Munteni este demnă de un român. Cu economiile la sânge făcute în timpul șederii la Paris, Tarază pleacă la New York, în SUA, după care ajunge în Canada, unde a arendat un teren pe care l-a muncit din greu timp de câțiva ani. Ulterior se reîntoarce la Paris, însoțit de soția sa Eva, născută în Stupca, Bucovina.

Odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial, Tarază revine în țară și se înrolează în armată, urmat de soția sa care a ajuns pe front ca soră medicală. Soarta îl ajută să scape războiului și reîntors în orașul natal, Tarază reușește, cu greu, să se angajezeze ca profesor suplinitor la Liceul Industrial, întrucât a refuzat să aibă vreo culoare politică, cu atât mai puțin să intre în rândul comuniștilor.

În aceast perioadă, își construiește în cartierul natal o casă, unde își amenajează și un atelier de sculptură. Clasa de sculptură pe care o „patrona” la Liceul Industrial era așezată într-un corp de clădire situat între străzile de astăzi Republicii, colț cu Mihail Kogălniceanu. Aici, la școală, se primeau comenzi de portaluri, mobilier și altele, iar elevii le executau sub îndrumarea maestrului care le și proiecta. Bârlădenii mai în vîrstă își amintesc probabil de portalul care, până cu ceva ani în urmă, se afla la una din casele de pe strada Cetinei, proiectat în stil brâncovenesc și având în compoziție basoreliefuri figurative pe tema anotimpurilor. Din nefericire, nici clădirea și nici poarta nu mai pot fi văzute în momentul de față, ele fiind distruse odată cu sistematizarea impusă de regimul comunist.

Tot lui Dimitrie Tarază i se datorează și ancadramentul scenei din aula Colegiului Național „Gheorghe Roșca Codreanu”, lucrare care mai dăinuie și în ziua de astăzi. Ceea ce i-a dus însă consacrarea a fost un lampadar, executat în lemn de nuc, care a fost expus în anul 1934 la Pavilionul României de la expoziția internațională de la Paris, lucrare care a primit medalia de aur. Nu trebuie uitat că unul dintre elevii și discipolii lui Tarază a fost Marcel Guguianu, unul dintre cei mai renumiți sculptori din țară și străinătate.

Cartierul cu cei mai mulți eroi de război

Nu putem să încheiem povestea cartierului Munteni fără a aminti un lucru pe care, probabil, puțini dintre bârlădenii de astăzi îl mai cunosc. Munteni este cartierul care a jertfit pe altarul luptei naționale cei mai mulți fii ai Bârladului. Nu mai puțin de peste 400 de localnici din Munteni, ofițeri, subofițeri și simpli ostași, și-au dat viața în timpul luptelor din cele două mari conflagrații mondiale.

În urmă cu doar câțiva ani, autoritățile locale, la inițiativa unor oameni de suflet din acest cartier, au ridicat un monument și o troiță în memoria sutelor de fii din această zonă a Bârladului care și-au găsit sfârșitul, cu arma în mână, în cele două războaie mondiale.