La țară. Povestiri din satul tău – Pușcași, drumul pocăinței

de Alex SAVA

Binecuvântată cu tot ce a plăsmuit mai frumos Dumnezeu în cele șase zile, comuna Pușcași este o oază de liniște și verdeață. Aici au coborât din Arca lui Noe exemplare de cerbi nu tocmai timizi, lupi care se avântă fără teamă în afara pădurii ori fazani ce-și etalează mândri podoaba chiar la periferiile satelor. Un adevărat paradis natural pe care, din nefericire, omul îl sfâșie zilnic. Uneori cu intenție, alteori doar prin simpla, dar extrem de distrugătoarea ignoranță. De parcă dacă tineretul a lăsat satul pentru mirajul străinătății, păstrarea intactă a moștenirii naturale nu mai are niciun sens! Poate de asta lăcrimează și „icoana” lui Arsenie Boca, sfântul neasumat încă de Biserică, dar prețuit de toată suflarea creștină.

Comuna Pușcași este atestată documentar la 1415, alături de alte localități de pe Valea Racovei, într-un uric de slobozire a localității Vaslui de fosta Biserică de Bistrița. În documentul menționat nu apare efectiv denumirea localității, fiind ruptă bucata unde se menționau toate ținuturile. Cum denumirea și-ar fi luat-o mult mai târziu, prin 1491 (de atunci datează efectiv atestarea documentară), de la pușcașii lui Ștefan cel Mare, care au fost cantonați în acel ținut, pentru a fi mai aproape de Podul Înalt, nimeni nu știe cum se numea la 1415.

Până în 2004, a făcut parte din comuna Laza. Atunci, s-a desprins împreună cu satele Valea Târgului, Poiana lui Alexe (fost Pulincu) și Teișoru, alături de reședința omonimă.

Comuna Pușcași are o suprafață de 2.975 ha și un relief variat, terenuri împădurite (peste 1.300 de hectare), zone propice pentru vii și livezi, izvoare naturale, resurse naturale de nisip și gresii. O parte a comunei prezintă particularități din punctul de vedere a gradului de eroziune a solului, terenuri supuse degradării și pericolului alunecărilor de teren situate în pante mari cu numeroase izvoare de suprafață.
Rețeaua hidrologică o formează pârâul Racova cu bazinul hidrografic Racova ce are o suprafața de 187 ha și pârâul Pușcași, ce traversează centrul de comună Pușcași care preia apele pluviale de pe versanți și se varsă în pârâul Racova. Apele subterane sunt legate de succesiunea rocilor permeabile și impermeabile.
Substratul geologic este constituit din depozite argilo- nisipoase aparținând perioadei sarmatiene, nisipuri argiloase, argile, intercalații subțiri de gresii, marne nisipoase și prundișuri pliocene. Relieful actual al comunei este o acțiune directă a agenților exteriori care au permis o adâncire rapidă a văilor și a unei structuri orientate spre sud- est.
Vegetația pe teritoriul comunei aparține de zona de silvostepă și zona de pădure.

Din punct de vedere al faunei, Pușcașul este un fond de vânătoare complet.

 Turism religios. Cine ar fi crezut?

 Caravana Est News a poposit la Pușcași pe 9 mai. Sâmbătă. Ziua Europei. Și-a eroilor. Și-a victoriei națiunilor unite împotriva fascismului. Și-a Regelui. Totuși, nimic notabil de sărbătorit pentru pușcășeni. Singura legătură cu Europa sunt banii pe care îi trimit acasă tinerii plecați la muncă. Despre eroi, noțiunile lor sunt aparent nelimitate, dar cei mai mulți vorbesc despre nume istorice mimând un profund respect. Iar despre treaba asta cu victoria și cu Regele, puțini știu cu ce se mănâncă. Dar există, așa cum veți citi mai târziu.

Toată suflarea comunei, sau mă rog, aproape toată, este cufundată de o stare de evlavie întâlnită doar în interiorul mănăstirilor. Asta pentru că de vreo săptămână și jumătate, în curtea unui localnic o poză a părintelui Arsenie Boca, un alt pătimaș al pușcăriilor comuniste tras pe roata odioasei Securități, a început să lăcrimeze. Vestea minunii de la Pușcași s-a răspândit mai abitir decât – iertată-mi fie comparația – orice amantlâc din showbiz, iar creștinii de pretutindeni au venit să se închine la portretul sfântului necanonizat încă. Din Bacău, Neamț, Iași, Brașov, București, zeci de mașini stau parcate la baza dealului de unde începe drumul spre „icoană”. Au de urcat vreo câteva sute de metri pe un drum abrupt, plin de piatră mare și colțuroasă, pe care coconetul pe tocuri chiar că face drumul pocăinței.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=8St7U_cFLLA&w=420&h=315]

Am putut număra, aproape de amiază, vreo 120 de suflete care își așteptau cuminți și în tăcere rândul pentru a se ruga la poza părintelui Arsenie. Pentru sănătate, spor, reușite diverse și chiar pentru pace în lume (izbitoare asemănăre cu lozinca socialistă).

Un tânăr își face un selfie chiar la „icoană”. De apreciat și minunile tehnicii… Pe acestea nimeni nu le contestă. În ceea ce privește lacrimile părintelui Arsenia Boca, mai există rezerve, totuși.

„Să lăsăm specialiștii să-și spună cuvântul. Una e să explici un fenomen prin prisma trăirilor emoționale, alta e să faci o mică cercetare, un mic studiu, o analiză calificată. Dar, până la urmă, cine vrea să vadă, vede! Sau numai cine crede poate vedea. Dar pentru a împăca pe toată lumea, se impune o cercetare, o analiză”, e de părere Neculai Ignat, primarul comunei.

Opinia sa e de înțeles. E om politic, iar drept de vot au și evlavioșii și scepticii. La insistențele noastre își declină, totuși, credința: „Consider că într-adevăr lăcrimează și emoționează în același timp, îndemând la smerenie, la gândire așezată”.

Despre beneficiile turismului religios al cărui potențial s-a declanșat odată cu primul brobon de pe poza părintelui Arsenie, primarul Ignat este totuși rezervat și le rezumă doar la „o formare și chiar o schimbare a oamenilor băștinași”. Pe de altă parte, simțul practic al omului de acțiune există: „Ar trebui un WC acolo și un magazin alimentar, de unde copiii, bătrânii să-și poată lua o apă, o ceva…”

 Cuvinte pentru sufletul primarului

 Turismul religios i-a creat lui Neculai Ignat ocazia de a se autoevalua ca primar. Laudele și aprecierile pelerinilor l-au convins că în cele trei mandate pe care le are în fruntea comunei a făcut treabă.

„Am rămas foarte suprins că, într-o zi, săptămâna asta, pe la ora prânzului, erau foarte multe persoane aici, în fața primăriei. Când am ieșit din primărie, una dintre femeile din mulțime a spus: «Dumnealui e primarul». M-am întors și am salutat. Și atunci a intrat în vorbă cu mine o femeie care am înțeles că e din Călărași, dar locuiește în București. A spus că a filmat tot satul, clopotnița noastră de la biserică… Și că o să ducă imaginile astea pe tot, să vadă toată lumea ce frumos e la noi. M-au uns la suflet aceste cuvinte. Am radiat de bucurie”, povestește Neculai Ignat.

De altfel, el susține că și-a îndeplinit programul electoral cu care s-a prezentat prima dată în fața pușcășenilor: „Dacă un primar nu construiește nimic, nu realizează nimic, nu schimbă fața comunei, înseamnă că acea comună nu are nevoie de primar. Păi ce să facă? Doar să semneze? Am găsit, întâmplător, programul meu din 2004. Mă uitam la ce am spus acolo că voi face. În afară de câteva puncte, care necesitau fonduri consistente, pe toate de acolo le-am făcut, plus vreo alte câteva care nu figurau acolo”.

Bineînțeles, ca orice politician, are și cuvinte de autocritică: „Din 2004 și până acum, nu am putut rezolva și nici cred că voi putea rezolva vreodată problema deșeurilor de toate felurile. Am făcut tot felul de studii și de proiecte. Muncim în fiecare zi, dar nu se vede niciun rezultat”.

 Vorbind despre război, cu eroii

 În ziua prezenței noastre la Pușcași, Ioan Crețu, cel mai vârstnic veteran de război a împlinit 102 ani. Cadrele de la Garnizoana Vaslui, în frunte cu comandantul ei, colonelul Teofil Costin, au venit să-l felicite. A primit câteva diplome din partea ministerului, Consiliului Județean, Asociației de Veterani, Prefectură etc și multe cuvinte de mulțumire. Din partea primarului Ignat a primit un drapel tricolor.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=4-L-FKjJ6QE&w=420&h=315]

La vârsta sa, timpul nu mai are răbdare. Dornic să spună și el ceva despre eroi, război și Rege, a fragmentat discursul primarului: „Da dumneata nu mai taci?”

S-a trecut peste acest moment cu amuzamentul tuturor celor prezenți și cu jena edilului și a început o poveste cu ruși, nemți, moarte, foamete, spusă de cel care, vreme de trei ani și opt luni, a fost sanitar pe front. În ciuda vârstei, eroul Pușcașilor își amintește cu mare precizie momentele care au precedat semnificația zilei de 9 Mai.

„A venit un sergent și ne-a spus: «Măi băieți, vă aduc o veste tare tristă și amară. A venit ordin să întoarcem armele împotriva nemților»”.

Sfârșitul luptelor l-a găsit în Cehoslovacia, după aproape patru ani de război.

„Seara, a venit o mașină cu 37 de ruși răniți ușor. Pe la 3 jumate noaptea, unul zice: «Camarade, deschide ușa că se aude gălăgie de afară». Când am deschis ușa, parcă mi-a luat vederile. Era lumină de am crezut că luase foc. Rușii cântau și dansau. Dimineața, a venit maiorul și ne-a zis: «Măi băieți, s-a terminat războiul, poate o da Dumnezeu și-om merge acasă»”.

Acasă a ajuns mult mai târziu, abia peste vreo lună, după un drum anevoios și cu spaima deportării.

Cu amintirile sale despre război ai putea scrie o carte în trei volume. Cu aprecierile despre ce-a ajuns țara pentru care și-a pus viața la bătaie, este destul de rezervat. Doar mulțumește Domnului că încă e în viață și speră să mai prindă un 9 Mai.

 Poiana lui Alexa, satul deznădejdii

 În fostul Pulincu mai sunt 130 de gospodării, unde se adăpostesc circa 300 de suflete. Cei mai mulți bătrâni. Copii, foarte puțini. Îi poți număra pe degete. Tinerii au plecat. Unii în străinătate, alții la oraș.

„Tinerii pleacă pe capete. A plecat tineretul în proporție de 90%. Este sat de oameni bătrâni. Și la Pușcași pleacă tineretul, dar acolo munca lor se vede. La noi nu. Pentru că nu vor să se întoarcă aici. Nu au la ce”, spune nea Gigel Pletoianu.

El este gospodarul satului. Lucrează în arendă vreo 20 de hectare. Ar lucra mai mult, dar…

„Vin bătrânii și se roagă de mine: «Ia-l și pe al meu!» L-aș lua, dar sunt zece ari acolo, cincisprezece dincolo. E greu de lucrat așa. Fac și eu ce pot pentru ei”, mai spune nea Gigi.

El este și consilier local. A câștigat pe listele aceluiași partid din partea căruia a candidat primarul. Deși s-ar putea crede că e vorba de o echipă sudată și funcțională, nu e nici pe departe așa.

„Trăim mult mai rău decât în 2012. Până atunci, s-a mai făcut câte ceva pe aici… (…) Nu apa, că apa nu a adus-o primarul. Apa s-a făcut printr-un proiect cu comuna Laza, cu fonduri SAPARD. Dar anul ăsta, 2015, s-a decis să nu se mai facă nimic. Dacă se face ceva, se face doar în Pușcași. I-am spus de nu-știu-câte ori: Hai, domnule, să facem și la Poiana. Dar nu, numai Pușcași”, spune cu of gospodarul.

Economia locală nu înseamnă, la Poiana lui Alexa, decât veniturile puținilor oameni care mai au serviciu la oraș și bruma de pensie a celor care au avut cândva. Despre ajutoare sociale nici nu poate fi vorba. Din cele 41 de dosare aflate în plata primăriei, doar 3 sunt de aici. Restul, din satul reședință.

„Se trăiește din ce în ce mai greu aici. Bătrânii mai au câte o pensioară și o cheltuie la magazin sau plătește oameni la treabă. Deci sunt niște bani care se învârt aici. Că de multe ori tot pe băutură sau țigări sfârșesc, asta e. Dar sunt niște bani aici. Numai că nu e lună să nu moară vreun bătrân. Și de asta zic că mai dispare și o sursă de venit pentru comunitatea locală”, mai spune nea Gigi.

Discuția cu el capătă accente dramatice. E clar că în sat au rămas doar bătrâni nepuntincioși și cei care nu vor nimic de la viață. Cei slabi, care nu se pot opune masacrului ecologic care încă se întâmplă. Pădurea din coasta satului, aflată în administrarea Direcției Silvice, a fost exploatată haotic de o firmă.

 „Au intrat cu utilaje grele până în inima pădurii. Au distrus copaci care nu or să-și mai revină niciodată. Au distrus drumul. Dacă plouă, nu se mai poate merge”, spune el.

Urcăm în mașina de teren să vedem la fața locului grozăvia. Într-adevăr, peisajul este dezolant. Bătaia de joc e evidentă.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=691vHVWwukE&w=420&h=315]

„Uitați ce au făcut aici… Nici animalele nu mai au unde să pască. Au distrus tot. Ca să înțelegeți cu au mers lucrurile: în urmă cu câțiva ani, la Poiana lui Alexa erau 80 de vaci. Acum, nu cred mai sunt 20. În urmă cu câțiva ani, erau peste 200 de oi. Acum nu mai este picior de oaie! Peste 10-15 ani, o să fie jale”, conchide nea Gigi.

 Capătul lumii, la 10 kilometri de Vaslui

 Doar zece kilometri despart de municipiul reședință localitatea Valea Târgului. Ca să intri în vatra satului, mergi cam trei kilometri pe un drum de pământ, care vara se inundă, iar iarna o singură ninsoare îl poate bloca cu săptâmânile. Și în condiții de vreme normală drumul este o adevărată aventură pentru cei cu mașină mică. Este un alt drum al pocăinței, lăsat parcă să te descurajeze să nu intri, să nu ieși.

Aici își duc traiul aproximativ 250 de locuitori, în 96 de gospodării. Modelul local este nea Sandu Armeanu, care nu a vrut nicicum să plece din sat. S-a încăpățânat să facă agricultură acolo, cum au făcut și părinții săi, și bunicii înaintea lor. Acum, lucrează 500 de hectare de pământ. S-a împrumutat în bancă și și-a luat utilaje moderne, eficiente, dar al naibii de scumpe. Iar agricultura este loz în plic. Depinzi de ploaie și de mulți alți factori.

Pe nea Sandu l-am găsit pe câmp, la lucru. E nemulțumit, că sămânța de porumb pe care a pus-o este tratată necorespunzător și o mânăncă viermii pământului. O parte de recoltă e compromisă și trebuie numaidecât să dea cu ierbicid.

„Asta e treaba. Așa e în agricultură. Mai pierzi, mai câștigi… Trebuie să muncim ceva, nu?”, spune nea Sandu, vrând să pară mai puțin afectat.

Ca și Gigel Pletoianu, nea Sandu este consilier local. A intrat în politică nu pentru că s-a regăsit în vreo doctrină politică, ci pentru că a vrut să facă ceva pentru satul lui. Inclusiv drumul de acces.

„Eu am spus de nu-știu-câte ori să ne facă drumul ăsta. Am vrut chiar să mă implic. Am adus 44 de remorci de nisip și le-am pus grămadă, una lângă alta. Am vorbit (cu primarul – n.r.) să-mi dea măcar oameni, să mă ajute cât de cât. Nu mi-a dat nimic. A plouat și nisipul l-a luat apa!”, povestește el cu obidă.

A luat cuvântul de multe ori în ședințele legislativului local, încercând să explice că satul Valea Târgului tot de comuna Pușcași ține. Însă a fost tratat cu o lipsă crasă de respect.

„La una din ședințe, vicele mi-a spus: «Taci din gură, handicapatule!» Acum, la ultima ședință, m-a făcut hoț. De ce sunt eu hoț? Să-mi spună ce-am furat, dacă am furat ceva”, mai spune nea Sandu.

Este greu de crezut în acuzația viceprimarului (pe care nu am reușit să-l găsim, deși trebuia să participe la un eveniment local), atâta vreme cât implicarea gospodarului în viața satului este evidentă. Iarna, când ninge, nea Sandu este cel care se trezește cu noaptea în cap și pleacă să deszăpezească drumul de acces în sat cu propriul utilaj.

„I-am spus (primarului – n.r.) să-mi dea măcar motorina. Și acolo a avut obiecții, a spus că de ce am consumat atât. Păi atât consumă utilajul. (…) Dacă vă spun câți bani am cheltuit din buzunarul meu pentru sat, o să spuneți că-s nebun. Dar nu îmi pare rău. Am făcut pentru satul meu”, mai spune cu mândrie nea Sandu.

 Viitorul sună rău

 Școlile din Valea Târgului și Poiana lui Alexa sunt închise. Prima este relativ nouă, dar abandonată. Cei zece școlari din sat merg fie la Pușcași, fie la Brodoc, fie la Vaslui.

„Sunt situații în care părintele pleacă de dimineața cu copilul, la școală la Brodoc. Stă acolo până termină orele, iar apoi se întoc acasă. La fel și la Vaslui. Mai sunt care stau cu gazdă. Stă acolo de luni până vineri cu copilul, îi face mâncare și îl duce la școală, iar sâmbăta vine acasă, aici”, spune Sandu Armeanu.

La Poiana, copii de vârstă școlară sunt tot atâția. Drumul până la Școala Pușcași e mai bun, e drept, dar e lung: are peste trei kilometri. În iernile aspre, e o adevărată corvoadă pentru micuți.

„Am spus să ceară microbuz școlar, a spus că nu a primit. Puteam să luăm noi unul și angajam un șofer. Altfel, ne mirăm că tineretul pleacă”, mai spune Gigel Pletoianu.

Primarul Igant vede, totuși, problema școlarilor într-o notă ușor mai roz.

„Eu când eram copil nici ceas nu aveam. Mă trezea mama să mă duc la școală când cânta cocoșul a treia oară. Mergeam și noi pe jos mult. Când ajungeam la

școală, mă descalțam de opinci și le puneam, împreuna cu obielele, lângă sobă, la uscat. Iar până venea profesorul, la ora 8, erau uscate și ne puteam apuca de ore”, povestește, spre comparație, Neculai Ignat.

E drept că sunt probleme ce nu țin de adminstrația locală în mod deosebit. Dar poate nu ar strica un pic mai multă atenție acordată generației tinere. Cei din centrul comunei au alte oportunități, dar satele componente îmbătrânesc și se autodistrug. Parcă degeaba le-a lăsat Dumnezeu atâta frumusețe, care se pierde văzând cu ochii. Peste câțiva ani, fazanii și cerbii de aici ar putea fi simple amintiri. Un colț de rai se pierde pe zi ce trece, făcând loc unei pustii dezolante și apăsătoare.