Legendele Barladului – Casa Roșie, bijuterie arhitectuală inspirată de Arsenalul din Veneția

de Simona MIHĂILĂ

Nu este barlădean care să nu fi auzit de ea. O admirăm de zeci de ani pentru că e frumoasă, distinsă și are farmec de demult. Se detașează complet de tot ce o înconjoară, la asta contribuind nu doar silueta sa specială, ci și culoarea. E roșie ca purpura și de aici i s-a tras și numele: Casa Roșie.

Pe vremuri, i se spunea Castelul, iar bătranii de astăzi au rămas fideli acestui apelativ. Atat pentru forța lui acustică, dar mai cu seamă pentru lipsa conotațiilor de tristă amintire.

În noianul impersonal de construcții comuniste, Casa Roșie ne pare tuturor o podoabă prețioasă. Așa și este, însă puțini mai sunt cei care știu că această clădire este doar ceea ce a rămas dintr-un splendid ansamblu arhitectural, ridicat în vremea regelui Carol I. Poate cel mai frumos pe care l-a avut Barladul în toată existența sa: localul Școlii normale de învățători „Principele Ferdinand”, format dintr-o multitudine de clădiri (intre care si Casa Rosie)  ce se desfășurau pe mii de metri pătrați, ocupand suprafața pe care se află acum Judecătoria Barlad împreună cu toate blocurile ce o înconjoară.

Școala normală (care mai tarziu avea să se numească Liceul Pedagogic) nu a avut de la începuturile sale (1870) un sediu propriu și a funcționat în diverse locuri.

Abia după aproape un sfert de secol de la înființare, a fost aprobată construirea unui sediu.

Cărămidă roșie adusă, la pachet, din Italia

Vreme de cinci ani au durat lucrările, pentru ca la final (1898) Barladul să se aleagă cu o bijuterie arhitectuală din cărămidă roșie, construită după modelul Arsenalului din Veneția.

Toate materialele folosite erau de import. Cărămizile au fost aduse cu vaporul, din Italia în Romania. Au fost ambalate cu grijă, pentru a nu se deteriora, în pachete mici, sub ochii responsabililor de șantier trimiși de arhitectul clădirii.

Întreg ansamblul se întindea pe 6.500 de metri pătrați. Putea să cazeze 500 de elevi interni, avea zece săli de clasă, trei săli pentru Școala de aplicație, opt dormitoare, două laboratoare, un amfiteatru, o sală de spectacol, două biblioteci.

Castelul era casa în care locuia directorul și familia lui.

Localul Școlii normale a trecut, de-a lungul vremii, prin grele încercări. În primul război mondial a fost ocupat de diferite comandamente militare. Dar nici acestea și nici cele două mari cutremure care i-au zguduit pereții din temelii nu au pus-o la pămant.

Soldații germani s-au folosit de ea, apoi i-au dat foc

Sfârșitul a venit în timpul celui de-al doilea război, când trupele germane, aflate în retragere, au distrus bucată, cu bucată, cea mai mare parte a școlii. Dar mai întâi s-au folosit de ea.

Nemții i-au scos cu forța pe elevii interniști și i-au alungat, după care au amenajat aici un spital în toată regula, înzestrat cu toate instalațiile medicale, depozit de medicamente, două farmacii, laborator de analize medicale, două săli de operații, depozit de alimente. Au fost amplasate 700 de paturi pentru răniții de pe front. Evident, totul era pentru deservirea exclusivă a soldaților germani.

După patru luni în care au dispus după bunul plac de superba clădire a Școlii normale, în noaptea de 23 spre 24 august, nemții au incendiat clădirea. Nu înainte, însă, de a distruge toate materialele, mobilierul, instalațiile.

Timp de zile întregi, totul a ars înăbușit între ziduri. Din masiva clădire au rămas doar zidurile înnegrite de fum. Au rămas intacte câteva dependințe și locuința direcției, cea căreia îi spunem acum Casa Roșie

Doctorul Constantin Teodorescu, „încăpățânatul” care a salvat Castelul

Mulți ani după aceea, în Casa Roșie a funcționat Grădinița de copii a IRB (fabrica de rulmenți), după care a găzduit o secție a spitalului. La începutul anilor ’90, imobilul a devenit de nelocuit din cauza degradării excesive. Practic, la orice cutremur mai serios, pereții se puteau prăbuși.

Printr-o minune, Castelul s-a încăpățanat să înfrunte toate cate s-au abătut peste el. Schilodit de hoți și de timp, silueta lui semeață a așteptat decenii la rând răsplată pentru vremurile crunte pe care le-a îndurat. A fost inclus pe Lista monumentelor istorice, e adevărat. O favoare care nu a venit însoțită, din partea statului român, cu mai multă atenție, iar despre fonduri nici nu a putut fi vorba.

La mijlocul anilor 2000, doctorul Constantin Teodorescu, unul dintre cei mai inimoși iubitori de cultură ai orașului, s-a înhămat într-un demers ce atunci părea nebunesc: consolidarea Casei Roșii. Conștient că banii nu vor veni oricum, Casa Rosie si alte cateva proiecte culturale sunt principalul motiv pentru care renumitul doctor s-a înscris în politică (după cum el însuși i-a mărturisit semnatarei articolului de față). Din păcate, sau din fericire, marele compromis pe care și l-a asumat cu amărăciune a avut roade.

Casa Roșie, fărama unei amintiri ce a făcut furori, a fost consolidată. Înainte de a muri, doctorul Teodorescu apucat să-și vadă colecția Eminescu, o altă cauză pentru care a oferit resurse importante din viață, adăpostită de o Casă Roșie salvată de la pieire. Grație lui.

Castelul, atat cat a mai rămas din ansamblul arhitectural inspirat de Arsenalul din Veneția, este acum casă bună pentru Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, acolo unde barlădenii pot admira oricand colecția unica de obiecte cu tematică eminesciană, donată orașului de doctorul Constantin Teodorescu.