Liceenii au cuvântul. Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” Bârlad

Că sunt timizi sau îndrăzneți, temerari sau ezitanți, impetuoși sau calmi, dezlănțuiți sau reținuți – liceenii sunt voci demne de ascultat cu atenție. Dacă am avea puterea să renunțăm la aroganța adultului care “știe totul” și i-am urmări cu seriozitate, bogăția lor sufletească, nealterată încă de griji cotidiene, poate fi, chiar și pentru noi, “atotștiutorii”, sursă de inspirație și de învățăminte.

Adolescenții au lucruri de spus. Mai importante decât bazaconiile pe care mulți adulți le îndrugă fără noimă oriunde au acces: pe stadion, la televizor, pe internet, pe stradă sau între proprii pereți.

Ziarul Est News continuă să-i invite să ia cuvântul. O dată pe săptămână, fiecare liceu are la dispoziție, prin rotație, câte o pagină în care elevii își pot face cunoscute părerile, trăirile, dorințele, sfaturile, nemulțumirile, ideile, creațiile. Sunt liberi să-și exprime orice gând care poate construi sau schimba în bine tot ce pune în pericol bunul-simț, buna-cuviință, spiritul civic, echilibrul. Liceenii au cuvântul. Astăzi Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” Bârlad.

Două Românii. Poporul și conducerea.

Schimbarea nu vine cu lucrurile minore, într-adevăr, dar vine odată cu unirea poporului, românului ăla de jos, muncitor, mama aceea singură cu 3 fiice și o casă de întreținut, tatăl acela neputincios în fața bolii fiului, elevii aceia conștiincioși și învățați cu puțin, de la ei vine schimbarea.

De ne-am uni mai repede, într-un singur strigăt, excluzând destabilizatorii, am învinge, am reuși să schimbăm. Greșeala cea mai des întâlnită? Ne limităm. Ne limităm la un ^2% la șomaj, la o lege prost expusă, la cuvinte promițătoare, fără fapte doveditoare și nu continuăm.

Ieșim în stradă doar după o tragedie, doar după ce realizăm că murim pe capete, iar atunci când ieșim se găsește un donator de neuroni, comunist, care reușește să destabilizeze totul, că deh, spiritul de turmă e în plină dezvoltare, iar mai apoi oamenii rămân la fel de dezamăgiți și se lasă păgubași, că deh: ”N-am murit până acu’ n-am muri nici de acu’ încolo”.

Și când or veni nepoții la noi, o să ne înghesuim în fotoliul putrezit, ridicând din umeri când ne-o pune întrebarea: ”Ce ați făcut?”. Și noi nu vom ști ce să răspundem. Că doar nu le-am spune adevărul: ”Știi, am încercat, dar am abandonat în vârful muntelui reușitei, că mi-o fost frică și nu am avut încredere în mine”. Și atunci să vezi ce ne-or judeca nepoții.

Au murit ai noștri dintotdeauna pentru un trai mai bun. Se zvârcolesc în morminte când văd că am adus România la rang de artă în ale sclaviei. Știi ce e mai dureros? Sunt atâția oameni deștepți, capabili. Atâția tineri ce trag să fugă la propriu, din țara asta, frumoasă, dar cu majoritatea oamenilor urâți. Urâți pentru că acceptă să se supună, tac și se lasă conduși într-o dezorganizare totală.

Ok, interzici fumatul în locuri publice? Bine. Dar de ce nu interzici și abandonul, de ce nu interzici și alcoolul, de ce nu interzici alte lucruri care chiar conduc România pe ultimul loc? Interzici fumatul, dar treci cu vederea o tragedie ce a avut loc din cauza corupției? Încuiat ți-e poporul că-ți acceptă.

Câți tați văd cum singurele sfaturi ce le oferă copiilor sună cam așa: ”Pleacă tată, ce să faci aici?”. ”Păi, nu pot tată să fac nimic, nu pot singură, așa cum nu pot nici cu alții o sută”.

Și nu vreau să cred că sunt putini cei ce gândesc asemenea mie, dar sunt temători, înghit, și se mulțumesc cu limita de supraviețuire. Plecăm toți, dar oare nu ne doare că ai noștri rămân aici, abandonați, lipsiți de puteri și supuși? Mă repet, tare mi-e frică și jenă de clipa în care m-or întreba nepoții ce am făcut eu pentru ei, tare mi-e frică de momentul în care vor fi dezamăgiți de neputința mea.

Dar încă sper, deși e o acțiune demult pierdută, încă mai sper. Sper la o Unire, sper la o iubire frățească de aia, ca pe timpul lui Cuza. Sper la o dăruire pentru pământ, ca la Mărășești-Oituz, când într-un cor se striga: ”Pe aici nu se trece!”.

Dar de unde atâta speranță? Când toți suntem mânjiți cu sânge, și toți mirosim a arsură, și abandonăm, încontinuu… Ne amintim de Colectiv, cu regret, dar hai să ne amintim de Maternitatea Giulești, când mame lehuze își urlau durerea, când tați disperați săreau cordonul de protecție pregătiți să intre în flăcări să-și salveze pruncii. Asta de ce o uităm? De ce uităm cum oamenii își scot armele și se atacă? De ce ridicăm în slăvi, în zadar, o religie pentru care au avut loc vărsări de sânge de-a lungul anilor? Îndoctrinați, needucați, sclavi pe propriul nost’ pământ! (Andra PALMACIU, clasa a XII-a Filologie 2)

Generații

Erau în vârstă. Bătuți de mânia timpului, ea zăcând încercănată și ridată, el legat veșnic de toiagul ce-l susținea, însă deloc descurajați.
-Sărut mâna, vă pot ajuta?
-Maică, vrem să trecem strada și să poposim pe băncuța aceea, arătând cu degetul spre o bancă vopsită proaspăt, însă abia de era stabilă. Le zâmbesc și îi ajut, iar ei mă invită să le țin de urât.
-Fata tatei, câți ani ai tu? Mă privea părintește, iar lacrimile îi înfrumusețau chipul bătrânului.
-17, răspund sec.
-Ehe, ce fericiți mai eram noi pe vremea ta, deși treceam prin foamete.
-Ahh, și acum trecem prin foamete, am pierdut totul.
-Pe vremea noastră, acea replică ce îmi provoca dezgust, astăzi îmi însenina viața, nu aveam nimic, nu era nimic al nostru.
-Dar noi avem? Ce este al nostru? Nu ne aparține nimic, toate-s vândute, iar noi suntem marionetele conducerii, care educă tinerii, le acaparează gândirea și le manipulează deciziile.
-Apoi fata mea, au murit pe front străbunii noștri, pentru voi, generația frumoasă.
-Cu părere de rău, dar se zvârcolesc în morminte la felul în care a ajuns România lor, România noastră, țară cu oameni buni și frumoși, dar în minoritate față de criminalii ce ne-au ucis speranțele.
-Taică, să nu renunțați, să luptați până veți pieri, căci numa’ în haite puternice și inteligente ucideți nedreptatea.
Acestea au fost ultimele cuvinte ale bătrânului, s-au ridicat și și-au continuat plimbarea. Pentru prima dată, primeam un așa sfat, unul direct și plin de înțelepciune. Stăteam pierdută pe băncuța veche și răsuflam greu, oxigenul îmi părea insuficient. Ai noștri au luptat până la trecerea în neființă pentru noi, pentru pământul ăsta frumos, iar noi abandonăm, din lipsă de curaj, de mândrie, de iubire de frumos. Și plecăm. Plecăm cu toții spre o viață mai bună, rămânând cu dor de casă și de țară frumoasă. Dar oare până când?
Se vor trezi românii, vor fi hotărâți să-și cutreiere pământul, iar atunci, să se ferească cei ce ne-au furat până și dreptul la viață, căci, nimic nu se compară cu răzbunarea românului pentru propriul pământ, căci în vene ne curge și astăzi sângele lui Cuza, lui Ștefan sau lui Țepeș. (Andra PALMACIU, clasa a XII-a Filologie 2)

Cine să fi fost Judith?

Judith era a mea. O cunoșteam de-o viață, mi se păruse că, de când deschisesem ochii prima dată, o văzusem, o simțisem … era mai mult decât o prietenie stranie și mitică ce ne lega. Era un fel de frăție, Judith era o plămădire, ruptă din ființă mea, capabilă să înțeleagă ce vorbesc, ce spun, ce gândesc. O iubeam ciudat, o iubeam din cauza ochilor ei mari, nebuloase adânci scăldate de parfum de flori, care ascund într-însele gânduri pașnice și bune. Pistruii calzi îi schimbau fața cu trăsături străvechi, finougrice în tot felul de jocuri de culori.

Ochii îi tremurau la fiecare gest, nasul lung și îngust, cioplit parcă pentru o statuie de fildeș, buze subțiri și cărnoase, ca fructele de piersică: perfecte, catifelate .., părul blond căpșună și parfumul ei din fiecare zi o făceau indispensabilă sufletului meu.

Era curioasă, a naibii de curioasă! încât mă urmărea scriind, citind, respirând, cântând, arătându-se captivată, uneori uimită. Am multe, mult prea multe amintiri cu ea … de asta mi-e dragă și am nevoie să o văd în fiecare zi. Îmi amintesc , odată, eram într-un câmp deschis, și-i împleteam cosițele de mandarin, între firele de iarbă înaltă, zemoasă și îmbibată cu roua dimineții, și-ntre miile de gândaci, simțindu-i parfumul cu tente de alcool, împăturit cu mirosul ierbii îmi venea parcă și mie s-o țin captivă pentru totdeauna în sufletul meu.

Sânii albi, mândri se scăldau în razele crescânde ale soarelui, iar ea, cu părul în vânt, cânta Hubava si moia goro

(Frumoasă ești, pădurea mea)… eu mă topeam de vocea ei caldă, suavă, ce-mi mângâia timpanele. Era atât de frumoasă…

Adormiserăm între firele de iarbă, și simțeam cum ea îmi trecea mâna subțire prin păr, și mă săruta pe frunte, înainte să adoarmă, iar firele de iarbă erau atât de înalte, încât nimeni nu s-ar fi obosit să ne caute, să ne vadă.

Îmi spunea adeseori s-o ”iubesc” , spunea cu atâta nevoie ”am nevoie de iubire!”, și mă săruta pe obraji, mă mușca de mână, uneori de gât, era plină, fructuoasă, cu formele unei pere coapte și bune. Purta rochii subțiri, vaporoase, care atârnau cu atâta drag, deasupra genunchilor roșcați.

Uneori era calmă, alteori explozivă, vulcanică, avea o personalitate aparte. Când ceilalți oameni, înafară de mine, o priveau , se purta ca o nebună, nebună de legat. Țipa, zgâria, mușca și se prostea în toate felurile, dar când eram doar noi, în liniștea bolnavă a salonului meu, sau prin pădurile din apropierea conacului, era o Judith de care erai fermecat, o Judith de o nebunie frumoasă, inofensivă, de care te puteai îndrăgosti și care, uneori chiar îți lipsea.

O altă dată eram în salon, citind poezii de-ale lui Baudelaire, cu un alt teanc așteptându-mă cuminte, pe canapele sau pe podea, lângă partiturile de Ceaikovski, Brahms sau Haydn, privind foișorul de cedru și brad..și linia fină a cărării ce ducea odată la vechiul pârâu. Adormită, în propria-mi reverie, îmbătată de nebunia nucilor uitasem să citesc și am tresărit speriată când Judith a intrat, trântind atât de violent ușa din față, ca o furtună veselă și binevoitoare ce urma să-mi trezească simțurile și să mă readucă la viață..

Într-un braț avea un coș împletit din nuielușe, cu o basma colorată deasupra, dar prea transparentă, ce trăda încărcătura de ciuperci sălbatice, comestibile (yammm!), iar celălalt braț era plin de flori parfumate.

– Mulțumesc, iubito! i-am șoptit încet în urechea poznașă, iar ea, dintr-o săritură de picior se apropie de mine, atingându-mi fruntea cu degetul ei de pianistă.

– Auch! Am spus, oarecum obișnuită cu gesturile ei( totuși puțin imprevizibile), iar ea, a început să chicotească. Se așeză la pianul cu capac, potrivind scaunul tapițat cu piele neagră, și dintr-o dată toată casa (chiar și dependințele) se umplură de un ritm alert (”La chartreuse de Parme”). Am sărutat-o pe fruntea brăzdată de pistrui.

Când a terminat, am aplaudat-o furtunos și cu patimă, de mi se roșiseră palmele! Ea făcea plecăciuni continui și soarele îi lumina fața albă.

La final, se apropiase de mine, privindu-mă curioasă, strâmbându-și nasul, atunci am putut observa ce sprâncene perfect simetrice avea, iar ea, își lipise buzele cremoase de ale mele… eu îi mângâiam părul, ea îmi atingea cu sfială… (Georgiana Mădălina MOROZII, clasa a XII-a Filologie 2)