de Răzvan CĂLIN
Cotidianul ”Est News”prezintă în exclusivitate povestea Roxanei Parascanu, o tânără din comuna Pogana, care la numai 19 ani deține deja mai multe titluri de campioană europeană și mondială la canotaj.
Are doar 19 ani și deja posedă un palmares de invidiat: peste 50 de medalii (aur, argint și bronz) la diferite competiții de profil, trei titluri de campioană europeană și alte două de campioană mondială. Iar incredibila ei poveste este la început pentru că de abia a terminat junioratul. Vorbim despre Roxana Georgiana Parascanu, o tânără 
originară din comuna Pogana, al cărei nume, din păcate, este mai cunoscut peste hotare decât pe meleagurile ei natale. Cotidianul ”Est News” vă oferă în exclusivitate povestea extraordinară a unei copile care în urmă cu șapte ani a plecat din cătunul natal tocmai la București cu un singur gând: să reușească într-un sport pe care nici bărbații nu se prea îngrămădesc să-l practice – canotajul.
Extrem de trist este că ascensiunea fenomenală a Roxanei Parascanu într-un sport atât de dur s-a petrecut sub un nedrept con de umbră. Tocmai de aceea vă propunem o trecere în revistă a performanțelor acestei sportive, dar vom încerca să aducem în prim plan și volumul imens de muncă și sacrificiile pe care un sportiv de performanță trebuie să le facă pentru a ajunge și a se menține în top.
Povestea Roxanei în canotajul românesc a început în urmă cu aproape șapte ani, pe când era elevă în clasa a VI-a la Școala din Pogana. Întâmplarea a făcut ca o delegație a Federației Române de Canotaj să ajungă prin zonă în căutarea de noi talente pentru acest sport. Unul dintre colegii ei a fost a selectat, după care antrenorii au pus ochii și pe ea.
”Au venit la mine acasă, ne-au luat niște măsuri mie și surorii mele mai mari (cu un an) și, la final, ne-au spus că suntem acceptate pentru un stagiu de pregătire. Ne-au spus că după ce vom termina clasa a VI-a ne vor lua la București. Dar, soarta a făcut ca în același an, dar în luna august, să se desfășoare Campionatul Național de Canotaj Juniori, la Năvodari. Așa că nu au mai așteptat până la finele anului școlar și ne-au luat încă din luna mai”, ne-a povestit Roxana Parascanu.
Potențialul fetei din cătunul vasluian avea să iasă la iveală extrem de repede, căci după numai trei luni de antrenamente, în august 2010, Roxana avea să iasă campioană națională. Era un debut cum nu se mai poate mai bun, mai ales că venea după o perioadă extrem de scurtă de pregătire. S-ar putea spune chiar că, la acea dată, nici nu era încă familiarizată cu acest sport dur. Și totuși, ulterior, avea să confirme că debutul rapid în elita canotajului nu a fost o întâmplare, ci confirmarea zecilor de medalii ce s-au adunat de-a lungul ultimilor șase în vitrina sportivei.
Peste 50 de medalii, trei titluri de campioană europeană și două de campioană mondială!
După doi ani de la selecție, sora Roxanei a renunțat și s-a retras definitiv din acest sport. Însă, Roxana nu s-a lăsat demoralizată de acest lucru și, conștientă că poate face o carieră furmoasă în canotaj, a rămas pe baricade. Iar determinare și voința de fier pe care le-a arătat la antrenamente, alături de colegele sale, aveau să dea rezultatele scontate. În decurs de șase ani, Roxana Parascanu a reușit să-și creeze un palmares impresionant, cu peste 50 de medalii (aur, argint și bronz) obținute la diverse competiții de profil naționale și internaționale. An de an s-a pregătit și a luptat intens pentru a dovedi că este una dintre canotoarele care merită să fie incluse în lotul național și să reprezinte, astfel, România, la puternice concursuri europene și mondiale. În 2013 vine și prima recunoaștere internațională. Mai întâi câștigă medalia de aur în barca de 8+1, la Campionatul European de Canotaj pentru Juniori desfășurat la Minsk, în Belarus. Câteva luni mai târziu, a devenit campioană mondială (alături de colegele sale) la campionatul găzduit de localitatea Trakai, Lituania. În 2014, repetă figura și devine campioană europeană (Racice, Cehia) în barca de 4 vâsle și campioană mondială (Hamburg, Germania) în barca de 2 fără. Un an mai târziu (2015) câștigă din nou medalia de aur la Campionatul European, derulat în localitatea Hazewinkel, Belgia.
Iar drumul ei în canotaj este departe de a se fi încheiat, căci Roxana este hotărâtă să meargă mai departe și să continue seria de rezultate excelente și la tineret și seniori: ”Visul meu cel mai mare este să câștig o medalie (de aur, mi-aș dori cel mai mult, bineînțeles) la Jocurile Olimpice din 2020, de la Tokyo, Japonia. Vreau să-mi las amprenta în acest sport! O medalie la olimpiadă ar fi ca o încununare a muncii, a orelor de pregătire asiduă alături de colegele mele și sub coordonarea antrenorilor noștri. Ar fi ceva extraordinar!”, ne-a mărturisit Roxana, cu o sclipire în ochi care lăsa să se vadă dorința enormă și determinarea cu care vrea să-și atingă acets obiectiv personal.
”Canotajul, un sport dur pentru bărbați, dar practicat mai bine de femei!”
Roxana a recunoscut că dacă ar fi să dea timpul înapoi, ar apuca-o pe același drum. Satisfacțiile pe care i le aduce practicarea acestui sport cântăresc mai mult decât faptul că, practic, copilăria, adolescența și tinerețea i se mistuie de-a lungul miilor de ore chinuitoare de antrenamente. Ea știe că sportul pe care îl practică cu atâta pasiune unul extrem de dur, pentru care îți trebuie, dincolo de calități fizice de excepție, o voință de fier: ”Canotajul este un sport pentru bărbați pentru că e foarte dur, dar pe care îl practică mai bine femeile! Cred că, pe undeva suntem mai puternice decât bărbații. Cel mai mult te lupți cu propriul tău subconștient, cu resursele tale psihice. Căci atât în timpul antrenamentelor dure, cât și în timpul curselor, la competiții, ai un moment în care îți spui că, gata, nu mai poți continua. Ei, acela este momentul în care trebuie să-ți aduni puterile, să te concentrezi și să mergi mai departe. O cursă de 2.000 de metri e echivalentul unei nașteri. Canotoarele mai în vârstă ca noi, care au copii, ne-au spus că nivelul de durere și efort extrem pe care îl resimte organismul după o cursă de canotaj este similar cu cel al unei nașteri!”.
Și cu toate acestea, Roxana nici nu se gândește să renunțe sau să se retragă din acest sport. Zi de zi, șase zile din din șapte, timp de aproape 11 luni pe an, ea se pregătește cu îndârjire alături de colegele sale, fie de la Clubul Dinamo, unde este legitimată, fie din lotul național al României. Cu două antrenamente pe zi (a câte trei – patru ore fiecare), Roxana a reușit totuși să-și facă timp și pentru studiu și să absolve liceul, cu tot cu bacalaureat.
”E ușor să ajungi sus, dar e greu să te menții!”
Dar, este conștientă că în acest sport competiția este extrem de dură, poate mai mult ca în alte discipline sportive: ”În canotaj nu ține nimeni cont că anul ăsta ai ieșit campioană mondială, spre exemplu. Trebuie să-ți îndeplinești baremul de selecție an de an, dacă vrei să fii selectată în lotul național. Și în fiecare an sunt foarte multe candidate, câte 70 de sportive chiar, din care numai 20 vor fi selectate. Așa că, în fiecare an trebuie să faci dovada calităților și pregătirii tale. Acum doi ani am fost într-un impas mare, cât pe ce să fiu nevoită să mă las de canotaj. Am avut probleme cu coloana vertebrală, în zona lombară, mai exact o hernie de disc. La început, nu am băgat de seamă durerile, decât abia când au devenit insuportabile. Când m-am dus la medici, mai toți mi-au spus că în maxim 10 luni voi ajunge în scaunul cu rotile. Deci, gata cu canotajul. Am încercat pe la tot felul de medici, până ce am avut marele noroc să ajung pe mâinile unui domn doctor care printr-un tratament pe care singur l-a dezvoltat, a reușit să mă pună pe picioare. Mai am ceva dureri și acum, uneori, dar totul e sub control. Important este că am reușit, grație ajutorului oferit de acest medic, să mă păstrez în această lume a canotajului și să-l practic la intensitatea maximă în continuare. Căci în canotaj nu stă nimeni să te țină în brațe. E ușor să ajungi sus, dar e greu să te menții! Antrenorul te întreabă dacă poți. Dacă zici da, e ok, dacă zici nu, gata, altul la rând, căci din urmă vin foarte mulți, concurența fiind acerbă”.
Și fiindcă tot veni vorba de antrenori, trebuie spus că Roxana este antrenată de un alt canotor cu o carieră frumoasă (argint la Olimpiada de la Barcelona, în 1992), originar din Bârlad, Vasile Măstăcan.
”Am plâns de bucurie de fiecare dată când am urcat pe prima treaptă a podiumului și imnul țării mele a răsunat!”
Roxana provine dintr-o familie de oameni harnici, care locuiesc în comuna Pogana, situată la circa 15 kilometri de Bârlad. Tatăl ei, Viorel Parascanu, este subofițer în cadrul Detașamentului de Pompieri Bârlad, iar mama, Janeta, este casnică. Mai are încă trei surori, una în vârstă de 20 de ani (cea care a practicat și ea canotajul doar pentru doi ani) și alte două mai mici (16 ani și 13 ani), eleve la Colegiul Național ”Gheorghe Roșca Codreanu” și Școala gimnazială ”Iorgu Radu” din Bârlad.
”Primii bani pe care i-a câștigat din canotaj, aveam vreo 14 ani, i-am folosit ca să o ajut pe mama. I-am folosit ca să pornim o mică afacere, un magazin comercial în Pogana, de care se ocupă mama. E o sursă de venit și un ajutor pentru ca părinții mei să le poate crește și educa și pe celelalte două surori mai mici. Eu sunt foarte mândră de ceea ce am realizat până acum și pot spune că am ajuns să mă întrețin din canotaj. Muncesc foarte mult, dar ai și satisfacții pe măsură. Când urc pe prima treaptă a podiumului cu colegele tale și auzi cum cântă imnul țării tale, ai o satisfacție extraordinară. Te încearcă niște sentimente greu de exprimat în cuvinte. Am plâns de bucurie de fiecare dată când am urcat pe prima treaptă a podiumului și imnul țării mele a răsunat! Canotajul a fost șansa vieții mele! Și nu îl voi putea trăda niciodată. Bineînțeles, îmi doresc, dar după Olimpiada de la Tokio, să îmi întemeiez o familie, să am copii…”, ni s-a destăinuit, în încheiere, Roxana Parascanu.
