Pandemia, demența colectivă și urgența lucidității
Există în spaţiul public global un vuiet teribil al demenţei colective. Este ca şi cum umanitatea întreagă ar fi captiva unui reflex suicidar de isterie apocaliptică: pandemia suspendă nu doar procesele economice şi instituţionale, dar şi funcţionarea raţiunii înseşi.
Această demenţă colectivă ar fi fost de neimaginat în absenţa celor doi factori ce lucrează, cotidian, spre a creşte până la insuportabilitate, intensitatea unei încercări dramatice: incoerenţa decidenţilor politici şi demagogia mesianică a televiziunilor de ştiri. Gravitatea situaţiei devine ocazia pentru resemnare, defetism şi pentru recomandările ce echivalează cu renunţarea la tot ceea ce defineşte umanitatea ca pe o comunitate de indizivi autonomi şi creatori. Tentaţia unui dresaj gigantic prin amploarea sa, dresaj care să conducă la remodelarea omului şi a naţiunilor, este mai puternică ca niciodată în ultimii ani. Salvatorii sunt pregătiţi să ofere răspunsul: unul ce include, invariabil, recursul la control şi absenţa libertăţii.
Demenţa colectivă este asociată, iar facebook este fotografia acestei patologii, cu o imensă ipocrizie asumată cu falsitate demagogică: mii de poze par să transmită fericirea celor care redescoperă fericirea căminului graţie izolării la care suntem condamnaţi. Mii de poze cu noi şi nou minunate feluri de mâncare ce pot fi gătite, mii şi mii de instantanee false ale unei stări de bună-dispoziţie mimată grotesc, ca şi cum această claustrare nu ar fi decât o vacanţă binemeritată, venită spre a ne alina. Auto-iluzionarea devine, în vremuri de pandemie, cea mai contagioasă dintre boli.
Demenţa colectivă înseamnă şi orbirea care îi face pe atâţia dintre contemporanii noştri să fie pregătiţi să accepte, pe termen mediu şi lung, formule ce implică, inevitabil, catastrofa economică şi socială. Distanţarea socială şi izolarea în case nu sunt strategii menite să dureze. Nici o societate nu se poate resemna la această stare larvară, iar consecinţele la nivelul echilibrului său intern sunt devastatoare. Suspendarea nedefinită a activităţii economice înseamnă coborârea într-o spirală a pauperităţii şi a autarhiei.
Demenţa colectivă face imposibilă orice analiză raţională şi descurajează acea coeziune fără de care comunităţile se destramă în atomi isterici. Demenţa colectivă acţionează ca un agent patogen ce se propagă şi transformă provocarea sanitară şi epidemiologică în catastrofă politică. Demenţa colectivă se insinuează spre a alimenta materia teoriilor conspiraţiei şi pentru a hrăni reflexele de nebunie ale celor care se agaţă de ştirile false ca de un reper mesianic. Demenţa colectivă sapă la temelia edificiului care se întemeiază pe ordine, domnia legii, libertate şi proprietate privată.Demenţa colectivă este mediul natural de înflorire al demagogiei mediatice: impostura intelectuală se întâlneşte cu siguranţa de sine profetică a celor care cred despre sine că sunt conştiinţa omenirii asediate.
Calmul raţiunii devine, în acest context al rătăcirilor, panicii şi exaltării, alternativa la destructurare şi la atomizare. Calmul raţiunii ne obligă să ne reamintim că pandemia nu este sfârşitul lumii decât în măsura în care vom alege calea sinuciderii colective. Calmul raţiunii ne dă capacitatea de a înţelege că stările de urgenţă sunt soluţii temporare şi că doar efortul tenace în vederea regăsirii normalităţii economice şi sociale ne poate oferi o cale de ieşire. Calmul raţiunii este curajul de a privi dincolo de momentul dramatic al zilei de azi, pentru a gândi acel mâine care trebuie să vină.
Calmul raţiunii înseamnă atenţia cu care rezistăm tentaţiei statului şi indivizilor de a susţine controlul orwellian şi sufocarea birocratică. Calmul raţiunii presupune încrederea în posibilitatea ştiinţei de a căuta remedii, sub semnul creativităţii şi al competiţiei. Calmul raţiunii devine, în cele din urmă, reafirmarea voinţei noastre de a exista, mai departe, neîngrădiţi, liberi şi responsabili pentru destinele noastre: un crez simplu, care poate face să se nască speranţa.
