Adrian Marcu. Scheletul din debara a ieșit în stradă

Ceva se întâmplă cu această lume, pe zi ce trece tot mai năucă și mai lipsită de carnalitatea bunei cuviințe. Un soi de taifun, îmbâcsit de mirosuri pestilențiale bântuie periodic planeta, cum se întâmplă, acum, cu acest Covid-19, răscolind nu doar vintrele, așa-zicând anatomice ale locuitorilor ei, ci – mai ales – sufletele și mințile acestora.

În locuri și în teritorii, cândva ferite solid de tentația ieșirilor în decor de toate nuanțele, întâlnim gesturi și figuri care te fac să te gândești că celebra „corabie cu nebuni”, imaginată de o scriitoare onorabilă, prinde plenar vânt la pupa! Lumea toată, cu excepțiile de rigoare de bun augur, clocotește precum o locomotivă cu aburi scăpată de la manșă de niște bieți mecanici, căzuți adânc în patima unei beții fără de leac. Semnele acestei debranșări de la postura firescului și a vieții așezate răsar, în vremea din urmă, de mai peste tot.

Peste Ocean, bătrânul roșcovan de la Casa Albă, Donald Trump, a rupt acordul nuclear semnat de – ce-i drept – mult prea pacifistul în toate cele, Obama, acum vreo cinci ani, cu Iranul. În zilele noastre, Trump poartă alte bătălii interne cu guvernatorii democrați ai statelor americane, pe care îi acuză de revoltă, în vreme ce „virusul chinezesc”, cum inspirat l-a catalogat, face ravagii prin întreaga Americă. La braț cu impetuosul Bibi Netaniahu, fostul patron de cazinouri din Atlantic City pare decis să retraseze o nouă ordine mondială, dându-i fiori, prin impulsivitatea și arțagul cu care bate obrazul tuturor liderilor lumii, până și bătrânului strateg Kissinger.

Dincoace de Ocean, liderii de facto ai tot mai străveziei Uniuni Europene, Macron și Merkel, se declară întristați de gestul gamblerului de la Washington și plâng cu sughițuri pe umerii „bunului” Ayatolah de la Teheran.  Cu care obișnuiau să facă afaceri mănoase, până nu de mult. Asta atunci când iau o pauză din a plânge pe umerii lui Vladimir Putin, adânc lovit de sancțiunile americane și de prăbușirea prețului petrolului. Văduvită crunt de politicieni autentici, cu școala politică și de valori intelectuale la zi, din tagma răposaților Mitterrand, Kohl, Thatcher, Uniunea Europeană de acum pare un soi de școală de cartier, condusă de niște directori gângavi, cu nimic mai răsăriți decât elevii nătângi, pe care se presupune că îi învață câte ceva la cursurile de dimineață.

Deasupra acestor „bolnavi care ne guvernează” pândește chipul suav și bălai, când încruntat, când palid – precum lama cuțitului de stepă- al șefului „orchestrei” de la Kremlin, țarul de ieri, de azi și de mâine, Vladimir Putin. La adăpostul mandatelor fără sfârșit de șef absolut al Maicii Rusia, Putin respiră din nou liniștit, văzând cum criza Coronavirusului pare să arunce Occidentul în brațele unei recesiuni economice infernale. Dar mai ales, atunci când vede cu ce parteneri politici are de-a face atât prin Vechea Europă, cât, mai cum seamă, pe malurile calme, încă, ale Potomacului. Toate acestea, firește, spre neliniștea noastră, a celor care știm bine cât de mult ne-a priit comunismul adus în Răsărit de tancurile lui Stalin!

Cât despre aceia care mai caută vreun dram de bune practici și de viață servită cu tihna vremurilor de odinioară prin alte părți de lume – prin Estul neliniștilor noastre, de pildă – orice popas prin patria subjugată, până anul trecut de Dragnea și de pupila sa, Dăncilă, devine adjuvantul perfect pentru somnul de veci al rațiunii! Orban și Vela sunt și ei un trist argument că nimic din ce începe bine, nu pare a sfârși altfel decât prost în arhitectura politică românească.

Nicăieri altundeva, cu siguranță, nu te poți simți mai obosit de viață și mai călărit de sindromul oamenilor-fantomă, ca pe aceste inclasabile meleaguri ale marginii nu doar de Europă, ci de lume, înainte de toate.