Daniel Uncu. Pandemia, ca sursă a autoritarismului revoluționar

Interesant cum, de când cu pandemia, contracția diverselor economii și a economiei mondiale în ansamblul ei – de la SUA la Germania și de la India la China – capătă vocația normalității, privilegiul acceptării, logica posibilității, bucuria indulgenței.

Nimeni nu mai trece la “represalii” pe piețele internaționale și nici nu mai invocă respectarea obligatorie – vai, vai, vai ! – a unor rezultate economico-financiare “de netăgăduit”, “written on stone”, care până acum, dacă ar fi fost ratate, imediat rating-ul de țară și credibilitatea de țară și capacitaea de creditare a țării ar fi fost imediat și drastic retrogradate, cu efecte grave pentru inculpată.

În noile condiții, create de COVID-19, nici Banca Mondială, nici Fondul Monetar Internațional, nici Uniunea Europeană, nici conglomeratul bancar internațional privat, nici instituțiile consacrate de analiză – care stabileau cu autoritate absolută “înfricoșătoarele” ratinguri de țară, nici guvernele însele, într-un cuvânt, mai nimeni (!), nu mai respectă algoritmii, nu mai face uz de normative, nu mai invocă reguli, altă dată, absolut nenegociabile. Adică, mai nimeni nu pare a se mai da de ceasul morții, ca până acum, de grija reglementărilor, a legilor economiei, a narațiunii imuabilitatii matematice a ecuațiilor fenomenului economic. Ca să vezi…!

Asta, în timp ce drepturile și libertățile ne sunt restrânse legal și în aplauzele mulțimilor, iar piața liberă tinde să se prăbușească, comerțul să se sufoce, munca să se devalorizeze iar bugetele naționale să se debilizeze, având – logic – din ce în ce mai puține locuri viavbile de unde să colecteze taxe și impozite.

Pe cale de consecință, serviciile publice, investiile guvernamentale – dar și cele private, căci nimeni nu pare dipus a mai risca ceva – dezvoltarea industrială, infrastructura dar și transporturile, turismul și, vai, învățământul tușesc din toți rărunchii, fiind cuprinse de boala unei revoluții îndreptate parcă împotriva libertății democratice, economice, politice, individuale, sociale, antreprenoriale.

Mă întreb, oare, nu cumva ni se propune, în schimb – la adăpostul unui nou sens toxic al comunității -, o construcție avortonă, care, iată, scoate la iveală o inedită irelevanță a actualelor reglementări și constrângeri, făcând loc unui nou artefact, clădit pe realitatea hiperbolizată, manipulată negativ a unei pandemii ?

Nu cumva ni se propune o unitate corporatisto-etatista, uniformizată adresational, colectivistă, cu tentații autoritariste, înregimentată?

Oare, nu cumva, noi surse ale moralității, ale legalității, ale loialității comunitare, ale misticii unei Lumi Noi, ni se propun sub imperiul urgenței luptei împotriva pandemiei? Surse vădit nedemocratice, deconstructiviste cultural, falimentare economic?

Îmi este sincer teamă că suntem pe un asemenea drum revoluționar, nefast, la capătul căruia vom găși structuri de autoritate, instalate în urma redistribuirii puterii economice și politice, ca efect indus de această pandemie (ce își are sorigintea în iresponsabilitatea comunismului naționalist chinez) și sponsorizat de revoluționarii – ce ironie! – “societății deshise”.

Căci, așa cum afirma Samuel P. Huntington, economia este relativ neimportantă pentru revoluții și revoluționari, iar dezastrul economic este doar un preț insignifiant de plătit pentru redefinirea realității.