Home / Tag Archives: iarmaroc barlad

Tag Archives: iarmaroc barlad

LEGENDELE BÂRLADULUI – Lichiardopol, familia de greci care aduce bâlciul la Bârlad de 65 de ani

de Simona MIHĂILĂ

E bâlciul, la Bârlad! Pentru câteva zile, până pe 29 august, de ”Sân’ Ion de vară”, ziua în care, de peste un secol și jumătate, are loc temeiul bâlciului în reședința fostului județ Tutova, orașul e un freamăt continuu. N-au reușit să-i răpească farmecul niciuna dintre sărbătorile introduse peste ani de guvernările locale, deși i-au împrumutat rețeta.

Aproape jumătate din cei 155 de ani, de când domnitorul Mihail Sturdza a statornicit zilele de iarmaroc între 20 și 29 august, tradiția are continuitate datorită familiei Lichiardopol. Mai exact, de 65 de ani , acest neam de greci, pripășit pe meleagurile românești la sfârșitul anilor 1800, este nelipsit de la Bârlad. Tineri, bătrâni, părinți, bunici, nepoți și strănepoți, unchi sau mătuși, cu toții bat țara în lung și-n lat, nedespărțiți, aproape tot anul. Vară de vară, în fiecare august, rulotele ”Lichiardopolilor” străjuiesc neobservate de bârlădenii dornici de distracție, perimetrul vast al iujurilor amețitoare.

Cu anii, unii dintre membrii acestei vechi și mari familii au mai dispărut, unii au apărut, alții și-au găsit iubirea vieții chiar aici, la Bârlad, în timp ce alții s-au desprins de grup lăsându-se ademeniți, în mers, de alte meserii. Oricâte piedici sau, dimpotrivă, oricâte șanse i-ar fi scos destinul în cale, neamul Lichiardopol a rămas la fel de numeros, dar și stâlp de bază al bâlciurilor de la Bârlad și din aproape toată țara.

 

Din vată de zahăr pe băț s-a făcut primul carusel cu lanțuri

George Lichiardopol e numele întemeiatorului meseriei de ”bâlcean” din neamul de greci de care vorbim. Cu el a început totul. De prin 1950 și până în 2013, când a închis ochii, la venerabila vârstă de 85 de ani, George Lichiardopol nu a lipsit de la niciun bâlci. Nu s-a gândit o clipă, măcar, în tinerețe, că

George Lichiardopol, grecul care a făcut istorie în breasla agrementiștilor din România

toată sămânța lui – fii și nepoți – îi vor perpetua meseria. Așa cum nici înaintașii lui nu s-au gândit atunci, în pragul anilor 1900, când au devenit proprietarii șantierului naval de la Brăila, că neastâmpăratul George va trăda profesia de vaporean a familiei ca să se facă … circar.

Căci asta a fost, până să-i vină ideea întemeierii unui parc de distracții. Iată ce povestea bătrânul Lichiardopol, în 2003, într-un interviu pe care l-a acordat reporterilor de acum ai ziarului Est News: ”Băietan fiind, am plecat de acasă și m-am angajat într-o trupă de circari. La Circul Kratel, mai exact, unde am lucrat 14 ani. Am fost tehnician până când circul a fost preluat de stat”.

La București, peste drum de Circul Kratel, funcționa o cofetărie cu laborator. Atras de miresmele aromate, un urs a scăpat de la circ și a dat buzna în cofetărie, printre prăjituri. O tânără care lucra acolo, frumoasă foc, tocmai se pregătea să lovească ursul cu o tavă în cap, dar a fost oprită de George, care venise să recupereze ursul. Fata din cofetărie a devenit nevasta lui, cea care a lăsat totul în urmă pentru a-l urma pe George.

Spirit întreprinzător, George nu s-a lăsat în baza salariului de la circ. A pus ban pe ban și a reușit să-și cumpere o mașină de făcut vată de zahăr: ”Unde mergea circul, mergea și mașinăria mea”.

Cu banii strânși, a cumpărat primul carusel cu lanțuri. Era unul modest, după posibilitățile sale financiare. Au

G. Lichiardopol, la 75 de ani

urmat alte achiziții, printre care și un set de bărcuțe (care bunic nu-și amintește de faimoasele bărcuțe de la bâlci?), caruseluri mari, echipamente mai sofisticate. Mai toți banii pe care îi câștiga îi investea în noi echipamente, continuând să ducă o viață destul de modestă.

”Aveam un vagonaș foarte mic, în care dormeam, pe un singur pat, patru inși: eu, soția și cei doi băieți. Acolo dormeam, acolo făceam de mâncare. Pentru gătit aveam sobă cu lemne. Vă dați seama cum era pe timp de vară? Când am adus aragazul, nevasta-mea m-a dat afară cu tot cu el, de frică să nu explodeze”, își amintea, amuzat, bătrânul.

 

Lichiardopol, primul din branșa agrementiștilor care a electrificat instalațiile de divertisment

 

Mai târziu, când banii s-au mai înmulțit, a cumpărat un vagon. Ca să transporte echipamentele dintr-o localitate în alta, închiria tractoare de la stat (remorcile erau tot ale sale). Pentru dinstanțe mari, întreaga breaslă a bâlcenilor punea mănă de la mână și închiria câte o garnitură de tren cu vagoane-platformă.

George Lichiardopol a fost un deschizător de drumuri în branșa agrementiștilor. El a fost primul care și-a electrificat echipamentele (acestea funcționau până atunci pe bază de motoare cu benzină). A avut ideea de a îmbrăca axul caruselului în panouri pictate. Pentru asta a angajat o echipă de pictori iconografi care a realizat faimoasele picturi care decorau iujurile. Fiindcă majoritatea amatorilor de distracții veneau, ca și acum, la bâlci mai mult la lăsarea serii, a împodobit caruselul pictat cu sute de beculețe, așa încât, după apusul soarelui, bâlciul devenea o feerie.

Se prea poate ca singurii care nu au privit cu ochi buni spiritul inovativ al lui George să fi fost membrii fanfarelor. În acele vremuri, proprietarii de mașinării de distracție tocmeau câte o orchestră de fanfară care îi delecta pe clienți. După apariția primelor magnetofoane, George s-a echipat cu benzi de muzică înregistrată, trimițând fanfara în istorie.

 

Fiul și nepoții, continuatori ai tradiției

 

Astăzi, când bătrânul George nu mai este, frâiele afacerii se află în mâinile fiului său, Michail, sau Moco, după cum îi spun prietenii și familia. Până în urmă cu șase ani, Moco a făcut echipă cu fratele său, Nicolae, care s-a stins din viață.

Amândoi au deprins de mici rostul meseriei. În vacanțe munceau alături de părinți, iar de tabere școlare nu putea fi vorba. Imediat după terminarea liceului s-au alăturat, definitiv, părinților. Nu au luat nicio clipă în calcul să îmbrățișeze alte profesii. Și-au întemeiat, la rândul lor, familii. Soțiile lor, i-au urmat. Le-au dăruit copii care, după modelul generațiilor anterioare, s-au specializat în afacerea cu instalații de agrement. Fiecare are rolul său. Nu există neînțelegeri și totul se împarte după cum au stabilit de comun acord.

”Asta a fost pâinea noastră dintotdeauna. Când tata a mai îmbătrânit, noi am trecut la cârmă. Eu eram responsabil cu montările, demontările, transportul mașinilor, iar fratele meu, cu partea birocratică. Dar de muncit, efectiv, am început de la 16 ani”, ne-a povestit Moco.

Mâna lui dreaptă sunt cei doi fii – George și Mihai (Miky). Din cele 12 luni ale anului, primele trei sunt de odihnă. Din aprilie încep bâlciurile, majoritatea legându-se de marile sărbători religioase: 23 aprilie (de Sf. Gheorghe) – Botoșani, 15 august (Sf. Maria) – Tecuci, 29 august (Sf. Ioan) – Bârlad. În fiecare din aceste orașe, poposesc în jur de două săptămâni. În rest, merg în localitățile unde sunt organizate diverse serbări, festivaluri, zile ale comunelor, ale orașelor etc. Afacerea s-a extins și în alte direcții: patinoare artificiale, organizare de evenimente.

 

”Am crescut printre caruseluri, mâncăm și dormim aici”

Michail Lichiardopol (Moco)

 

Michail (Moco) Lichiardopol crede că oricine poate încerca să intre într-o asemenea afacere și poate chiar reuși. Însă e sigur că atunci când este transmisă din tată în fiu, există avantajul experienței și al secretelor din meserie, pe care banii, oricât de mulți s-ar investi, nu le pot înlocui.

”Beneficiile vin la pachet și cu sacrificii. Noi nu avem o viață normală, asta e evident. Am crescut printre caruseluri, mâncăm și dormim aici, iar cei mai mulți dintre noi ne-am și născut în timpul acestor deplasări. Eu sunt născut la Satu- Mare, unul din fiii mei, la Tecuci, chiar pe 15 august, la temeiul bâlciului. Mama și soția mea știau că vor naște pe drum atunci când au plecat de acasă. De fapt, dacă mă găndesc bine, cred că pe perioada sarcinii nici nu au ajuns pe acasă”, povestește Moco.

Recunoaște că toate aceste eforturi le-a adus și satisfacții financiare. Altfel nu ar fi rămas într-o profesie atât de aspră și de solicitantă. Cu atât mai mult cu cât condițiile de astăzi nu mai seamănă cu cele din trecut.

De la vagonașul mic, cu un singur pat și sobiță pe lemne, cu care a pornit la drum George Lichiardopol, în urmă cu 65 de ani, s-a ajuns ca astăzi, urmașii săi să aibă confort de cinci stele. Caravana deține vagoane-dormitor, rulotă-bucătărie și baie, rulotă pentru protocol, toate dotate cu aer condiționat, grupuri sanitare, dușuri, boilere.

Organizatorii de bâlciuri sunt obligați prin lege să asigure apă curentă și energie electrică, așa încât în rulotele familiei Lichiardopol e ca în orice gospodărie: frigidere, congelatoare, aragaz, mașini automate de spălat rufe și vase. Nici la capitolul mobilier nu lipsește nimic: canapele, mese, scaune, paturi matrimoniale, dresing-uri, dulapuri suspendate.

Dar confortul sporit nu este singura schimbare pe care au adus-o vremurile moderne. Mașinăriile din vremea bătrânului George Lichiardopol nu mai au nimic în comun cu cele din ziua de astăzi. Caruselurile cu lanțuri mari și lanțuri mici, bărcuțele în care flăcăii încercau să impresioneze fetele dându-se peste cap, sau balerina nu mai există. Sunt considerate depășite. Amatorii de distracție la bâlci vor senzații tari, motiv pentru care familia Lichiardopol își diversifică oferta permanent. Acum, un bâlci ”cool” înseamnă pistă de mașinuțe, trenulețe electrice, rachete, echipamente din categoria ”Extrem”, sky-lift etc.

”Sunt scumpe, ajung la zeci de mii de euro și în doi-trei ani, se demodează. Nu mai sunt vremurile când cu o balerină și cu un carusel de lanțuri și de parașute traversai o jumătate de secol. Acum oamenii se plictisesc repede. Vor nou, vor altceva. Și trebuie să ții pasul dacă nu vrei să te retragi la vatră. Eu, unul, nu am de gând. Să fie pace și bunăstare, pentru ca lumea să vină cu drag. De distracție, ne ocupăm noi!”, asigură Michail Lichiardopol.

 

Urmăriți în următoarea noastră ediție un reportaj de colecție despre cum era bâlciul la Bârlad, în vremea comuniștilor. Detalii dezvăluite de regretatul George Lichiardopol, în timpul unuia din popasurile sale la Bârlad, din ultimii ani.

 

Cum se distrau bârlădenii de altădată la bâlci și care erau dulciurile preferate ale bunicilor noștri!

de Simona MIHĂILĂ

Pe 29 august este cea mai agitată și mai aglomerată zi de peste an la Bârlad. Este sărbătoarea Sfântului Ioan sau “Sân’ Ioan de vară”, ziua în care, de sute de ani, are loc temeiul bâlciului anual de la Bârlad. Ca în fiecare an, dis-de-dimineață încep să sosească sumedenie de țărani, îngrămădiți în căruțe sau veniți cu “rata”. Vin familii întregi, de la cel mai mic, la cel mai bătrân.

iarmaroc-altadata-barlad8Așa a fost bâlciul dintotdeauna. Locul unde plebea și lumea bună se distrează pe același petec de pământ; locul unde preț de câteva ore toată lumea care calcă aici uită de funcții, studii, clasă și rang social.

Nimeni nu poate spune exact când a apărut bâlciul sau iarmarocul (în prezent, ambele denumiri au aceeași accepțiune). Se știe că este o tradiție seculară și că în perioada medievală era la fel de gustată și de așteptată ca și astăzi. În orice caz, un lucru este cert: în vremuri străvechi i se spunea doar târg sau iarmaroc și că rolul său primordial nu-l avea relaxarea, ca acum, ci tranzacțiile comerciale. Abia după ce-și făceau târguielile, oamenii începeau să caute și ceva distracție înainte de a porni iarăși la drum.

Iarmarocul oamenilor”: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați

Treptat, pe lângă negustori și vânzătorii de distracții, iarmarocul a mai căpătat o particularitate foarte… gustată: mâncarea. Așadar, după ce cumpărau sau vindeau un animal, țăranii petreceau câteva ore distrându-se și mâncând tot felul de bunătăți: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați. În plus, copiii și femeile putea bea bragă cât îi “țineau” burțile, iar tații degustau cu plăcere un “șâp’șor de răchie” sau o carafă de vin bun.iarmaroc-altadata-barlad9

Iată cum descrie bâlciul de la Bârlad Ion Delamisa în cartea “Zăpezile copilăriei”, bâlci pe care îl numește “iarmarocul oamenilor” (celălalt era al animalelor aduse la vânzare): “Valul de oameni ne împinge înainte. Zgomotul crește, pocniturile se îndesesc, îndemnurile se înmulțesc, strigătele s-aud din ce în ce mai deslușit: «Aici, aici, numai treizeci de bani intrarea și vedeți ce n-ați mai văzut: femeia cu coadă de iarmaroc-altadata-barlad2pește, calul care știe să numere, omul cu două capete!». Parc-am intrat în altă lume. Sus, pe un fel de pod suspendat, fete îmbrăcate în pantaloni de mătase, galbeni, roșii, albaștri și tricouri vărgate pășesc legănându-se, prinse de mâini cu bărbați în haine negre și cu pălării înalte pe cap; altul tuns cu făină pe față, cu nas mare, face tumbe. Într-un colț, cântă muzică de marș. Cei de pe pod se învârtesc roată, sar, se dau peste cap, strigă. Muzica tace. Cel uns cu făină pe față pune la gură o pâlnie mare de tablă și strigă prin ea: «Artiștii intră înăuntru, reprezentația începe. Intrați, douăzeci și cinci de bani intrarea generală. Grăbiți-vă că nu mai sunt locuri!». Alături, pe o podișcă, un bărbat cu un turban albastru pe cap înghite flăcări, apoi își bagă o sabie adevărată în piept, dar nu cade mort. Mai încolo, roata norocului. Cu 10 bani poți să câștigi o solniță de sticlă verde, o farfurie înflorată sau o cană cu toartă; cu 20 de bani, un lighean, o căldare”.

Gogoșile și vata de zahăr, eternul deliciu!

iarmaroc_barladGogoșile reprezintă o amintire dragă în mintea unui copil care a mers într-un bâlci de altădată: “La o masă acoperită cu tablă, un bătrân cu fes pe cap vinde gogoși. «Gogoși dulci, gogoși calde». Cu mânecile suflecate, cu capul gol, un bărbat ia de pe o tavă de lemn gogoșile rotunde, le întinde în mâini și le dă drumul în cazanul cu ulei fierbinte. O femeie le apasă cu o lingură de sârmă. Gogoșile se rumenesc. Femeia le scoate și le presară cu zahăr pisat dintr-o cutie cu capacul găurit, le ia cu o bucată de hârtie și le întinde celui care le-a plătit”.

Ce anume din această descriere nu recunoaștem cei care am mâncat gogoși de la un bâlci al anilor 2000? Totul se petrece întocmai și în ziua de astăzi. Pe atunci mai era halviță, astăzi avem prăjituri cu ciocolată; atunci erau baclavale, astăzi avem chips-uri și floricele; atunci era bragă, astăzi avem cola. Cârnaților li s-au adăugat vestiții mititei românești, fleicile de carne la grătar și frigăruile. Vata de zahăr de atunci o mâncăm și acum, cu aceeași plăcere.iarmaroc-altadata-barlad5

Cu timpul, activitatea de negoț și-a mai pierdut din însemnătate, dar asta nu a diminuat cu nimic din farmecul și popularitatea acestui eveniment anual.

Tehnologia a făcut ca locul scrâncioburilor legate cu sfoară sau cu lanțuri, al bărcilor din lemn, al toboganelor, să fie luat de “mașinării ciudate”, manevrate electric. Mai mult, acestea au ajuns atât de sofisticate încât, în unele, doar cei cu un stomac de fier și cu cap “de lemn” rezistă în zguduiala și în rotirea lor infernală.

Cel patru iarmaroace de la Bârlad

iarmaroc-altadata-barlad6În existența sa, Bârladul a avut, pentru o lungă perioadă, denumirea oficială de Târg al Bârladului. Și în ziua de astăzi, locuitorii satelor din împrejurimi spun – atunci când vor să vină în oraș – că “merg la” sau „în târg”. Chiar și bârlădenii mai vârstnici continuă să spună, atunci când vor să plece în centru, că “merg în târg”.

Din “Istoria Bârladului” (Oltea Rășcanu Gramaticu) aflăm că, uneori, se iveau conflicte între negustorii bârlădeni pentru păstrarea locului de târg, cât mai aproape de locuințele lor. În 1825, târgoveții bârlădeni se “jăluiesc” domnitorului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos (adică de est) a orașului de a “se regula și pentru partea acea de târg un maidan, unde să-și adune carele și lumea ce aduce felurite lucruri de vânzare, ca și dânșii să poată face alișverișuri”.

Termenul de iarmaroc apare pentru prima dată în documente, în 1837, când domn al Moldovei era Mihail Sturdza. În acel an, pe 10 februarie, el fixează patru zile de iarmaroc pe an, decizie comunicată ca răspuns în urma unei jalbe a “Obștii negustorilor și târgoveților orășeni din orașul Bârladului”: “Am luat aminte la cerire prin jalbă a obștei neguțătorilor din orașul Bârladului cu rugămintea de a statornici și acel oraș, precum și în alte târguri, patru zile de ermaroace în cursul anului. Și găsind neapărată împlinirii cuprinderii de așa hărăzire orașului Bârlad, cu un lucru ce privește folosul obștescu, hotărâm și legiuim patru zile de ermaroace în cursul anului, în acest oraș și anume: întâiul la Sf. Gheorghe, pe aprilie 23, al doilea la Sf. Ilie, iulie 20, al treilea la Ziua Crucii, septembrie 14 și al patrulea la Sfinții Voievozi, noiembrie 8”.iarmaroc-altadata-barlad7

Statornicirea zilelor de iarmaroc avea rațiuni economice și sociale, căci numai împrejurările excepționale reuneau un număr suficient de vânzători și cumpărători.

În 1863 este stabilit un singur iarmaroc pe an, între 20 și 29 august, și unul săptămânal pentru vite. Reducerea zilelor de iarmaroc se explică prin faptul că posibilitățile de circulație a mărfurilor se înmulțiseră și deveniseră mai rapide.

Bâlciul nu este, de fapt, un substitut pentru cuvântul iarmaroc. Odată cu trecerea anilor, denumirile s-au confundat. Însă, în realitate, bâlciul era o activitate care se desfășura în paralel cu iarmarocul, în același loc. Adică, vânzătorii de distracții – circari, păpușari, iluzioniști, prestidigitatori, proprietari de scrâncioburi, iar mai târziu, de bărci și tobogane – au profitat de iarmaroace pentru a atrage clientela adunată aici.

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: