Când actorii surclasează piesa

Spectacolul “Dineu cu proști” a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, deosebirea profundă dintre creațiile literare care tronează între coperțile închise acolo în așteptarea unui cititor mai mult sau mai puțin avizat și cele care prind viață pe scenă.

Atunci când plutim pe valurile lecturii, imaginația devine activă, uneori o ia chia razna și, în coordonatele subiectivității noastre, acordăm personajelor calități sau defecte, peste ceea ce a intenționat scriitorul. În teatru însă, rolul acesta și-l asumă sub imperiul unei priorități necesare, actorii. Și, când pe aceștia îi cheamă Ion Caramitru sau Horațiu Mălăele, personajele pot deveni copleșitoare prin prezența scenică a unor interpreți care depașesc intențiile autorului, rescriu poetic piesa.

Ion Caramitru, perceput în primul rând ca actor, este totodată o personalitate complexă. Născut pe 9 martie 1942, la București, originile sale sunt îndepartate geografic, din apropierea munților Pind, unde au viețuit strămoșii săi aromâni, o ramură românească puternic atașată idealurilor naționale. Și Ion Caramitru a demonstrat aceasta pe deplin, în decembrie 1989, dar și mai târziu, purtând mereu, tot mai sus, standardul demnității sale. Este mai mult decât simbolic debutul său în teatru prin interpretarea a două personaje ale căror nume evocă absolutul: Eminescu și Hamlet.

Relativ mai tânăr – în teatru nu există vârste – Horațiu Mălăele s-a născut la 1 august 1952, la Târgu-Jiu. Din 1974, este prezent pe scenele teatrelor românești excelând în roluri principale din comedii, debutul fiind într-o creație de gen a lui Eugene Labiche. Dar inegalabilul interpret de umor Horațiu Mălăele este totodată regizor, caricaturist și scriitor. Așa cum și Ion Caramitru este de asemenea regizor, publicist, scriitor. De remarcat implicarea benefică a celor doi în cinematografia românească.

“Dineu cu proști”, comedie a autorului francez Francis Veber, a făcut carieră încă de la debutul său pe scenele pariziene, apoi pe marele ecran, într-o adaptare cinematografică. Practic, asistăm la o succesiune de mici evenimente comice, având uneori caracterul unor mici farse, toate reunite, sudate în jurul unei idei centrale, exprimate prin titlu.

Între multiple tentații ale lumii, în care goana după amuzament și senzații noi, indiferent de natura acestora, nu mai cunoaște limite, un grup de prieteni născocesc o modalitate originală de a-și petrece deconectant timpul. Odată pe săptămână se reunesc la un dineu la care invita o persoană, verificată anterior în sensul caracterizării sale drept cumulând o prostie fără margini. Respectivii participanți se distrează copios, fără a le trece prin minte ca “prostul” este și el o ființă umană, cu calități și defecte ca oricine, că are bucuriile și durerile sale. Datorita unei situații neprevăzute, editorul parizian Pierre (Ion Caramitru), principal organizator al victimizării “proștilor” prin amuzament pe seama lor, trebuie să amâne “acțiunea” lor, plină de veselie, dar și de cinism. Este vizitat însă de Francois, prostul prin excelentă desemnat să fie “vedeta” planificatului dineu cu proști. Francois este un om simplu în aparență cel puțin, cu îndeletniciri și manii nevinovate, care-i amuză pe cei din jur. Construiște din chibrituri machete ale monumentelor pariziene, își plictisește interlocutorii cu relatari repetate la fel de plictisitoare. Pentru Pierre, Francois, inițial obiect de amuzament, devine agasant și, pe parcurs, catastrofal prin gafele pe care le comite. Dar, ele se produc în contextul existenței plină de ciudățenii, nu tocmai vecine cu morala a editorului parizian. Soția sa fusese “suflată” unei cunoștințe cu ocazia prezentării unui manuscris, mai are și o amantă prea plină de viață și însuflețire pe fond de alcool, ceea ce nu împiedică să satirizeze situația “prostului” părăsit de soție.

De altfel, se află și el în apropierea unei situații similare. Aproape de final însă, replicile cunosc o succesiune rapidă, tumultoasă chiar. Umorul este rege, transpar în fiecare frază rostită chiar în tăcerile dintre acestea. Micile farse, cu voie sau fără voie qui-pro-quo-urile se înșiruiesc ca mărgelele pe ață. Scene ca alungarea soției confundată cu posibila amantă din spațiul său de legitim sau spectaculoasa intrare a adevaratei amante plutind pe aburii unui consistent consum de alcool au stârnit firești hohote de râs. Totul s-a derulat sub imperativul ilarității, mereu complicată și potențată de noi și noi motivații umoristice, care au fost prea multe ca să le pot aminti aici, cred că au rămas amprentate în memoria unui singur spectator. Totul până la finalul așteptant și derutant în același timp. O comedie care nu se încheie într-o apoteoză a râsului ci într-o notă de apăsătoare tristețe, care se insinuiază discret în constiința celor sensibilizați.

Poate, altfel, Ion Caramitru nici nu ar fi acceptat rolul și nu ar fi regizat piesa. Francois suferă un adevărat transfer de personalitate. Dintr-un personaj de comedie cu o nuanță undeva bulevardieră – nu însă în sensul peiorativ al cuvântului – bazată pe umorul de situații, devine un personaj trăind o adevărată dramă. Cred că nu greșesc dacă îl aproprii până la identificare de cei care populează povestirile semnate de Segal sau Cehov. Este drama universală a micului funcționar, închistat în preocupări minore de serviciu, completate cu ocupații la fel de minore în timpul său liber. În plus, funcționarul nostru trăia și trauma deplinei singurătăți, părăsit fiind de soție. Încercările sale de a se apropia de alti oameni sunt sortite eșecului. Nu poate comunica decat ridicolele sale activități de suprafață, trăirile sale interioare, cu toată intesitatea lor, rămân ascunse, de neîmpartașit. De aceea, pentru cei mulți rămâne un prost, bun de invitat la dineuri, care urma să participe cu bucurie, fără să bănuiască rolul său atat de penibil. Când, în final, se trezește la realitate, tristețea devine dureroasă și se răsfrânge și asupra lui Pierre, dezvăluindu-i incapacitatea sa de a cunoaște cu adevărat oameni, incapacitate care îl include și pe el, strălucitorul om de salon și organizator de farse în categoria disprețuită a proștilor, de fapt semeni ai noștri pe care nu-i cunoaștem decât superficial, dar ne permitem si emitem în mare grabă, judecăți de valoare asupra lor.

În textul lui Veber, mesajul acesta este implicit, aproape subliminal. El a putut fi descifrat doar prin transmiterea sa către public de către actori. Cu toții au concurat pe deplin la realizarea spectacolului, nu au existat neconcordanțe cu rolul, bâlbâieli de orice natură, cea mai mică impostură. A fost normal, ei reprezintă prima scenă a României, Teatrul Național “Ion Luca Caragiale”. Toți sunt stele ale interpretării actoricești, dar au între ei doi sori care le dăruiesc lumina, dar totodată, undeva, îi eclipsează.

Să cităm o apreciere generală din Revista 22, apartinând Doinei Popp: “Celelalte personaje, în apariții de o scenă sau două, se integrează și ele armonios ansamblului, pe care regizorul a conceput-o în proporții studiate”.

Într-adevăr, fiecare a fost la locul său și, cum spuneam la început, piesa cumulează practic o serie de scenete, în care fiecare dintre actori ar putea juca rolul principal. Horațiu Mălăele a fost întru totul un mare comic al scenei. Replicile sale au fost rostite în așa fel încât și cea mai simplă, cea mai neutră dintre ele, reușea să stârnească irealitatea generală. La fel prezența sa fizică, pașii facuți cu măsură, avântările sau stopările, gestica deplin controlată contibuind și ea la sublinierea efectelor umoristice. Dar mai întâi de toate a fost mimica. Seriozitatea expresiei, păstrarea sa constantă indeferent de natura replicilor rostite, însufelțirea accentuată dar foarte rar o putem defini drept magistrală. Ion Caramitru poate fi definit drept actor de cea mai uimitoare complexitate, un introvertit în esență care reușește în mod extraordinar să se exteriorizeze, să transmită publicului mesaje dintre cele mai profunde, să aibă trăiri comune cu acesta. De regulă, creator al unor personaje supuse unor întamplări dramatice sau chiar tragice, reușește să se transpună extrem de firesc și într-unul comic. Dar, în final, tot în modul cel mai firesc, revine la modul său definitoriu pentru arta interpretării, acea interiorizare dramatică. O mențiune specială pentru publicul vasluian, “specializat” în urmărirea tuturor evenimentelor artistice prilejuite de festivalul umorului “Constantin Tănase” și dovedind cu această ocazie o apetență deosebită pentru teatru.

Râsete și zeci de aplauze la scena deschisă pe tot parcursul derulării comediei, dar, la sfârșit, un adevărat moment de reculegere, dovadă indubitabilă că mesajul real al autorului a fost în înteles în totalitate.

Dan RAVARU