Home / Social / Cristinel Roșca, aniversare în Rai

Cristinel Roșca, aniversare în Rai

de Simona MIHĂILĂ

A fost unul dintre cei mai iubiți psihologi din județul Vaslui, omul care nu s-a sfiit niciodată să taxeze lipsa de valoare, mai cu seamă dacă era vorba de persoane sus-puse. Nu s-a lăsat niciodată intimidat de nulități, indiferent câtă putere aveau acestea în politică sau la locul său de muncă. Le-a spus verde în față și cu voce tare tuturor celor care au încercat să-i pună pumnul în gură.
Singura slăbiciune a acestui om extrem de sensibil, crescut la casa de copii și ajuns psiholog pentru cei din rândul cărora s-a ridicat, au fost animalele și oamenii lipsiți de apărare.

Mâine, Cristinel Roșca, bărbatul mărunțel, cu suflet de copil, privire sinceră și zâmbet blajin, ar fi împlinit 45 de ani. O boală cumplită l-a răpit în urmă cu doi ani și jumătate, dar nu multi dintre cei care l-au iubit și respectat par să fi trecut ușor peste asta. Colegii de la Bârlad, din cadrul Direcției Generale de Protecție a Copilului și Asistență Socială, îi organizează pomeniri la biserică. Una va avea loc, spune psihologul Ionel Brătianu, cel care s-a ocupat de toate cele pământești după dispariția lui Cristi, chiar sâmbăta aceasta.
Impresionat este și faptul că, deși el nu mai este de atâta timp, cei mai mulți prieteni și cunoscuți l-au păstrat în listele lor de facebook. Contul de socializare a lui Cristinel Roșca nu a fost închis, lista lui de prieteni numărând în acest moment 86 de persoane. Unii continuă ca, la evenimentele importante, să posteze pe wall-ul său mesaje, în semn că-l păstrează în suflet.
Cristi nu s-a mulțumit niciodată cu statutul de simplă rotiță într-un sistem. Era extrem de implicat în toate fenomenele vieții sociale și reacționa – uneori cu virulență – ori de câte ori ceva i se părea nedrept.
A condamnat public deseori încercările de manipulare ale politicienilor, lipsa de atitudine a celor în măsură să repare lucruri, dezinteresul autorităților față de copiii supradotați, de animalele fără stăpân, de tinerii și bătrânii lăsați de izbeliște etc.
Profit de evenimentul de mâine, când Cristinel Roșca va aniversa în Rai, alături de îngeri, pentru a republica unul dintre cele mai interesante interviuri pe care fostul psiholog principal din cadrul Complexului de Servicii Comunitare din Bârlad mi l-a acordat înainte de muri.

Deși el nu mai este, tema rămâne una de actualitate: indiferența statului față de copiii supradotați care, și în județul Vaslui, sunt în număr impresionant. Roșca își dezvoltase abilitatea de a-i intui, nu doar prin natura profesiei sale, ci și prin calitatea pe care a avut-o în cadrul Guvernului României, în perioada ’93 – ’94.
Era student la Facultatea de psihologie din cadrul Universității București și a fost remarcat într-o emisiune de televiziune de către cunoscutul scriitor Alexandru Mironov, pe atunci ministru al Tineretului și Sportului. Mironov a venit după emisiune la Roșca și i-a propus, direct, să-i fie consilier pe probleme sociale.
În anii cât i-a stat alături, viitorul psiholog a fost impresionat de preocuparea necondiționată a lui Mironov pentru ajutorarea copiilor supradotați, de faptul că a finanțat cu prioritate toate proiectele cu referire la ei, i-a răsplătit cu premii, burse, case. Roșca a înțeles cât de importanți sunt aceștia pentru progresul unei națiuni. Experiența acumulată atunci despre minunile pe care le poate înfăptui mintea omului l-a convins că este o crimă să lași un intelect superior să fie învins de sărăcie și indiferența mediocrității.

Copiii supradotați și neînțeleși: viitori specialiști cu suflete mutilate

– În discuțiile noastre anterioare, spuneați că în județul Vaslui ați întâlnit mulți copii supradotați. Atât de mulți încât s-ar impune crearea unui centru.

– Da, am descoperit foarte mulți copii cu un nivel ridicat de inteligență și creativitate. Sărăcia este un factor care nu le permite dezvoltarea acestui potențial. Părinții lor, dacă vorbim de cei de la țară, preferă să-și ia copiii la muncile câmpului, decât să-i trimită mai departe. Cei de la oraș, mă refer tot la cei cu mijloace de trai modeste, nu au bani, deși ar vrea să-i vadă la școli înalte. Și chiar și în cazul celor care și-ar permite, nu există nici o alternativă pentru copiii cu mari capacități intelectuale, în afară de varianta clasică de școlarizare. Ori, pentru un copil supradotat, școala clasică e o imensă pierdere de timp, căci ei pot învăța într-o viață ceea ce alții pot în două.

– În ce mediu social ai întâlnit, cu preponderență, copiii supradotați?

– Cadrul în care lucrez mi-a dat posibilitatea să fiu mai mult în preajma celor săraci, ori a copiilor instituționalizați. Poate că mulți vor fi uimiți când vor afla că și în familile de rromi din Bârlad și din comunele din jur, familii care depind de ajutor social, sunt copii cu un potențial intelectual peste medie. Din păcate, ei simt cel mai acut indiferența celor din jur.

– Trăiesc, deci, o dublă dramă.

– Exact. O dată că, la fel ca orice spirit superior, nu te simți fericit și înțeles, și a doua oară, din cauza sărăciei. La școală, ei sunt adesea marginalizați. Sunt plasați în ultimile bănci, fără ca profesorul sau învățătorul să descopere că cel pe care l-au așezat în ultima bancă este deasupra nivelului intelectual al copiilor din clasă. Se întâmplă deseori ca un elev plasat în ultima bancă doar pe criterii de culoare a pielii, a calității hainelor de pe el sau slujbei modeste a părinților, să se dovedească strălucit. Toată lumea va fi surprinsă când el va da răspunsuri mai bune și mai repede decât colegii lui. Atunci intervine un sentiment de mirare a grupului. Situația se va repeta și atunci îl va marginaliza.

– Nu-l va admira?

– Nu! Îl vor invidia cu toții. Și, cum unde-s mulți puterea crește, vor reuși să-i adâncească sentimentul de izolare, sentiment care se va transforma într-unul de autoizolare. El își va da seama că nu are ce căuta în acel colectiv, nu numaidecât pentru că nu se simte bine, ci din cauză că nu este primit. Va înceta să mai relaționeze, să mai comunice. În cel mai bun caz, sunt unii care se retrag într-o lume a lecturii sau a aprofundării domeniului spre care are aptitudini.

– Ceea ce nu este chiar așa de rău, până la urmă.

– Rău e pentru el, pentru că este singur, că nu poate dezvolta relații sociale, nu se va simți un om întreg. Lumea îl va eticheta și îi va aduce un sentiment de stigmatizare. Desigur, pentru societate e foarte bine: se alege cu un specialist. Dar unul cu suflet mutilat. Sau, se poate întâmpla ca acești copii să vrea să scape de sentimentul de stigmatizare și vor căuta să le facă plăcere celorlalți. Se va simți acceptat numai dacă iese în evidență și de regulă o fac comițând ceva rău.

– Sau se poate întâmpla să dezvolte o dependență.

– Copiii supradotați sunt, în general, interiorizați. Fie că e vorba de săraci sau bogați. Ei trăiesc într-o lume a lor pentru că cea reală nu le oferă cadrul ideal. Riscăm ca acești copii să cadă în capcana unei lumi iluzorii, a dependențelor: lumea internetului, mai târziu drogurile, alcoolul etc. Sunt și oameni supradotați, talente reale, genii care, chiar și atunci când valoarea le este recunoscută, nu-și găsesc confortul. Ei cad pradă, cel mai adesea, alcoolului. Numai din lumea literară i-aș aminti pe Eminescu, Creangă, Vlahuță, Labiș, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Marin Preda.

Copiii supradotați se plictisesc la ore

– Ce este de făcut?

– Vorbeam mai înainte despre cei nedescoperiți, din motive subiective. Dar sunt și situații când aceștia sunt descoperiți. În momentul de față, nu există nicio soluție pentru ei. Profesorii nu au pârghiile administrative prin care să solicite un tratament special pentru acești copii. Ar fi ideal un program special pentru ei, în afara orelor de curs, o oră sau două de studiu în plus peste orarul școlar. Dar profesorul nu este stimulat financiar pentru asta. În lipsa unei motivații financiare, cadrul didactic abia așteaptă să plece acasă după orele de curs. De asta se și ajunge la meditații particulare. Mulți părinți recurg la ele atât pentru obținerea de către copiii lor a unor rezultate școlare foarte bune, dar și pentru că unii sunt conștienți de vivacitatea intelectuală a copilului. Își dau seama că acesta poate mai mult, așa că îl cheamă acasă pe profesor. Ei bine, acest tip de meditație trebuie instituționalizat. Crearea unor clase speciale ar permite lucrul cu toți copiii, indiferent de pătura socială din care provin. Inclusiv cu cei ai căror părinți nu-și permit meditații, sau pentru cei care trăiesc în istituții de protecție a copilului.

– Care ar fi rolul concret al acestor ore suplimentare?

– Soluția trebuie să meargă mână în mână cu o programă școlară superioară celei pentru copiii obișnuiți. Aici este problema. Copilul supradotat are un ritm de învățare mult mai rapid. El va înțelege lecția cu mult înaintea colegului care are un IQ obișnuit. Cât timp își va aștepta colegul să priceapă, el se va plictisi. Am cazuri unde asemenea copii refuză categoric să mai meargă la școală. Forurile locale, județene ar trebui să semnaleze mai sus prezența unor asemenea copiii și să solicite conceperea unei programe școlare speciale. Guvernanții nu au de unde să știe și nici nu cred că sunt preocupați de asta, dacă nu sunt trași de mânecă. E nevoie așadar de o programă școlară specială, căci aria curiculară de acum nu este în concordanță cu cerințele intelectuale ale acestor copii.

– Înțeleg că deja ai deschis anumite discuții pe această temă, la nivel de inspectorat școlar.

– Da. Nu mi s-a dat un răspuns. S-ar impune crearea unui asemenea centru județean, un Centru de excelență pentru copiii supradotați, având ca locație, de exemplu, Centrul de plasament “Elena Farago” din Bârlad.

– Cum vezi structurat acest centru? Este o școală bazată pe același principiu de ierarhizare a vârstei, gen clasa I, clasa a II-a samd?

– Acești copii nu au nevoie de clase. Statele Unite aplică această formulă de mulți ani.
Copiii supradotați sunt grupați pe aptitudini, nu pe vârste: literatură, matematică, geografie, informatică. Vârsta nu contează, ci nivelul intelectual. Metoda de lucru trebuie să fie individuală, nu la grămadă.

Copiii supradotați nu obosesc niciodată

– Dacă mâine ar fi înființat un astfel de centru, câți copii ați vedea, în primă fază?

– În contactele mele recente am descoperit câteva zeci în Bârlad și zonele arondate. Dar dacă cercetarea s-ar extinde la nivel de județ, cred că dintr-un foc s-ar aduna circa 50, poate chiar mai mulți. Existența unui centru i-ar determina pe dascăli să fie mai interesați și mai atenți la a descoperi asemenea capacități. Primul pas – profesorul constată că un elev rezolvă extrem de rapid o problemă sau dă răspunsuri mult peste așteptările lui. Pasul 2 – profesorul va lua legătura cu Centrul de asistență psiho-pedagogică, existent în județul nostru la nivel de licee. Pasul 3 – centrul anunță psihologul care, la rândul său, printr-un set de teste îl evaluează din punct de vedere intelectual dar și din punct de vedere al apritudinilor vocațional-profesionale. Pasul 4 – după constatarea domeniului în care excelează, ia legătura cu Inspectoratul școlar care se va ocupa de înscrierea copilului la centru.

– Copiii ar urma să fie rupți de mediul școlar obișnuit?

– Acest lucru a fost întors pe toate fețele de specialiști în domeniu din țară. Pentru că, recunosc, nu este o idee a mea. De exeplu, în cartea “Psihopedagogia succesului”, autoarea Carmen Crețu propune trei soluții: crearea de școli speciale, crearea de clase special în cadrul școlilor normale în care copiii supradotați să învețe după programa școlară obișnuită și o a treia, crearea de clase în cadrul școlilor în care procesul de învățământ să se desfășoare pe baza unor programe școlare special elaborate de minister. După părerea mea prima variantă ar fi cea mai eficientă. Cu amendamentul că elevii să nu fie scoși din școlile obișnuite. Ei nu trebuie rupți de relațiile intersociale, căci există și riscul de autoizolare prin însăși ideea de instituționalizare. Poate apărea un alt fenomen, extrem de periculos: aroganța. Ei se știu speciali, superiori, iar când sunt adunați la un loc vor considera că restul lumii nu-i de nasul lor. Nici o extremă nu este de dorit. Trebuie lăsați să învețe la un loc cu ceilalți și, după ore, să vină la centru.

– Nu vor fi obosiți?

– Nu. Acești copii nu obosesc niciodată … din păcate pentru noi, restul. Dimpotrivă, suferă când sunt inactivi. Oamenii obișnuiți consumă într-o viață nici măcar o treime din cele 24 de miliarde de neuroni. Atâta pot. Pentru cei supradotați e crimă să-i silești să se limiteze la acest consum. Ei au o capacitate mult mai mare. Dinamismul creierului lor este exacerbat, în viziunea noastră. Aaa, s-ar putea ca cei obosiți să fie cadrele didactice. Eu am fost pus în dificultate de nenumărate ori. Acești copii gândesc cu o viteză uluitoare. Lor nu le trebuie timp să pună cele mai interesante și mai neașteptate întrebări. Nu le trebuie timp să răspundă perfect la cele mai grele întrebări. Te blochează. M-am dus frumușel acasă, m-am documentat, am pus mâna pe carte.

Soluția, în mâinile politicienilor

– Cum s-ar proceda cu copiii din mediul rural?

– La fel. Numai că școala generală nu vor mai fi urmate în comună, ci înscriși aici, urmând să locuiască în regim de internat. Pot fi și alte soluții, nu m-am gândit la toate și nici nu trebuie să o fac doar eu. Important este să se dorească ajutorarea acestor copii. Dar inerția și dezinteresul, de la planul local până la cel general, sau invers, își spun cuvântul. Drama cea mai mare este că nu vrem, nu că nu putem. Din păcate, trăim într-o societate românească în care în fruntea unor instituții se află niște prostănaci. Vorbesc de orice fel de istituții: de cercetare, universități, ministere. Atunci când constată asemenea valori, din invidie încearcă să-i țină sub papuc, să-i țină departe pentru a nu le periclita lor scaunele. Pe termen lung, acești copii sunt adevarata avere a județului, a țării, o avere intelectuală care mai târziu poate produce bani, ne poate crește nivelul de trai prin creativitatea lor, prin multitudinea de informații pe care le pot înmagazina și prin capacitatea superioară de a le prelucra. Dacă vrem numaidecât să abordăm problema prin prisma beneficiului pe care ni-l poate aduce promovarea și susținerea acestor valori, așa ar trebui să gândim. Ei sunt o investiție, poate mai bună decât oricare alta. Progresul de aici vine. Trebuie să-i promovăm, să-i respectăm, să le dăm șansa de a trăi pe măsura inteligenței lor. Trebuie scoși la lumină, aduși în acest centru și pregătiți. Altfel vor rămâne într-un cătun uitat de lume și toată viața nu vor ști decât să culeagă porumb.

de Simona MIHĂILĂ A fost unul dintre cei mai iubiți psihologi din județul Vaslui, omul care nu s-a sfiit niciodată să taxeze lipsa de valoare, mai cu seamă dacă era vorba de persoane sus-puse. Nu s-a lăsat niciodată intimidat de nulități, indiferent câtă putere aveau acestea în politică sau la locul său de muncă. Le-a spus verde în față și cu voce tare tuturor celor care au încercat să-i pună pumnul în gură. Singura slăbiciune a acestui om extrem de sensibil, crescut la casa de copii și ajuns psiholog pentru cei din rândul cărora s-a ridicat, au fost animalele și…

Review Overview

About Simona Vasile

x

Check Also

Angajatorii vasluieni și Inspecția Muncii au făcut pace la Comisia de Dialog Social

Ieri, în cadrul Comisiei de Dialog Social de la ...

Cum rezolvă primarul „Pinocchio” problema spațiului locativ la Bârlad

de Mihaela NICULESCU   Mințită și abandonată. Așa se ...

Expoziție dedicată luptei polonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Muzeul Județean ”Ștefan cel Mare” Vaslui și Consiliul Județean ...

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: