Google+
Home » Invatamant » Liceenii au cuvântul. Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” Bârlad

Liceenii au cuvântul. Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” Bârlad

Că sunt timizi sau îndrăzneți, temerari sau ezitanți, impetuoși sau calmi, dezlănțuiți sau reținuți – liceenii sunt voci demne de ascultat cu atenție. Dacă am avea puterea să renunțăm la aroganța adultului care “știe totul” și i-am urmări cu seriozitate, bogăția lor sufletească, nealterată încă de griji cotidiene, poate fi, chiar și pentru noi, “atotștiutorii”, sursă de inspirație și de învățăminte.

Adolescenții au lucruri de spus. Mai importante decât bazaconiile pe care mulți adulți le îndrugă fără noimă oriunde au acces: pe stadion, la televizor, pe internet, pe stradă sau între proprii pereți.

Ziarul Est News continuă să-i invite să ia cuvântul. O dată pe săptămână, fiecare liceu are la dispoziție, prin rotație, câte o pagină în care elevii își pot face cunoscute părerile, trăirile, dorințele, sfaturile, nemulțumirile, ideile, creațiile. Sunt liberi să-și exprime orice gând care poate construi sau schimba în bine tot ce pune în pericol bunul-simț, buna-cuviință, spiritul civic, echilibrul.

Liceenii au cuvântul. Astăzi Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” Bârlad.

Colectiv. Suntem noi un colectiv?

Aceasta nu este una din miile de scrieri despre tragedia în fața căreia toți românii au îngenunchiat, nicidecum, nu este nici o altă posibilă variantă a incidentului, este o simplă descărcare.

Mă descarc astăzi, în fața ta române, atât de mult mi-aș dori să-ți cunosc reacția. 4 luni române, 4 luni de lacrimi, de durere, de ură, de nedreptate, de miros de arsură. Mă declar astăzi, una din miile de sataniști, frații noștri au luptat mai mult decât a luptat statul român în cei peste 20 de ani. Frații noștri, sataniștii aceia, și-au pierdut viețile, salvând. Fac parte din generația mică, generație batjocorită, mințită, înjosită, generația Facebook.

andra-palmaciuDa române, pe Facebook ne-am unit, am ieșit și am strigat până am răgușit, am scuipat sânge la propriu, ne-am cerut dreptul la viață, la siguranță, în timp ce generația în vârstă, în maiourile specifice, cu telefoanele în mână, filmau de la bacoane, nimic mai mult, de aici și “Nu stați la balcoane, Ieșiți pe trotuare!”.

Erai mândru române? Nu ți se rupe inima, că tineretul încearcă să-și facă dreptate în timp ce tu nu-i acorzi nici minimum susținere? Zeci de ani ne-ați evidențiat faptul că și voi ați luptat. Știm, cei mai mulți dintre noi, iubim istoria, iubim cunoașterea, știm că ați luptat, dar pentru ce? Pentru o țară în care ești obligat să încalci legea, pentru o țară în care noi nu avem viitor? Ați votat, ați votat ani la rândul, din ce în ce mai rău. Nu vă va fi rușine? Cum vă veți privi nepoții? Cum le veți spune că unica soluție la supraviețuire este să-și părăsească pământul? Pe noi ne doare. N-or fi mulți ce-mi împărtășesc părerea, dar sunt destui. Destui cât să reușim dacă am fi susținuți și nu denigrați. Ne pare rău și ne doare că a fost nevoie de flăcări să ieșim, să luptăm.

Nu vreau mamă, tată, să lupt ca și voi în zadar, nu vreau. Fiți alături de noi, încurajați-ne, sfătuiți-ne. Stați în haita noastră, într-o haită înțeleaptă gata să extermine răul. Vreau mamă, tată, să trăiesc aici, vreau să-mi educ aici copiii, vreau să își iubească pământul. Am văzut lacrimi mamă, am văzut durere și sfârșit, am văzut ce nu mi-aș fi dorit vreodată. Nu vreau să-mi privesc neputincioasă copiii, vreau să le ofer posibilitatea de a trăi aici, pe pământul nost’ îmbibat cu sânge de dac și de roman, pe pământul nost’ frumos și special, dar cum? Când luptăm cu legi aberante și oameni incapabili de a conduce. Cum? Când printre noi, sunt mii de înțelepți ce pleacă privirea dezamăgiți.

Suntem noi un colectiv? Căci de ne-am strânge palmele, împreună-am reuși. Cât să mai răbdăm, cât să ne mai lăsăm conduși de legi mizere, cât să mai scrâșnim din dinți, sperând? Române, ești deștept, puternic și capabil, dar doar unit cu frate-tu vei răzbate! (Andra PALMACIU, clasa a XII-a Filologie 2)

Crinul stins

-Ra-du! Ra-du! Ra-du! ..Yeeee!

ești bine?

– da, un pic amețit și ah…capul meu, simt că stă să-mi cadă de pe umeri..

– mai vrei?

– ce zici de cealaltă? Asta e prea înfundată și mi-e teamă să n-o pierd, cred că a făcut un cheag..

-nicio problemă, și Elina-l sărută pe frunte. Ești așa de cuminte Radu! Aș fi vrut să te am doar pentru mine!

Inima lui Radu plesnea de bucurie când o auzea…făcuse prea multe pentru ea, ajunsese acolo unde oricare altul s-ar fi oprit…de când o spiona seara la geam și se tânguia de ochii ei mari de căprioară, și până a doua zi dimineața când se oferea să-i care cărțile la școală, pretinzând mereu că ”s-a trezit mai devreme”. Îi știa fiecare respirație și bătaie a inimii, dar nu fusese niciodată în stare să i le divulge.

Erau colegi din clasa I, și toți credeau că între ei s-a împletit cea mai frumoasă prietenie, și într-adevăr așa a fost, până în clasa a IV-a când ea, cu ochii parfumați l-a strâns în brațe și l-a sărutat aproape de colțul gurii când băiatul pe care-l plăcea a râs de ea. De atunci i s-a dedicat doar ei cu trup și suflet.

Când erau la liceu, și era amețită după vreun don-juan cu aere în cap, ajungea mereu să plângă în brațele lui fără să se gândească la sentimentele lui, la ce emoții îi trezește atunci când îl îmbrățișează cu atâta patos, când îi spune ”dac-ar fi fost toți la fel ca tine…” atunci îi venea să-și smulgă inima din piept și să-i strige: eu sunt ca mine! eu te iubesc…nimeni nu te iubește ca mine! Dar nu putea,îi era milă chiar dacă știa că era meschină și-i păsa mai mult de propriile-i sentimente decât de ale lui.

Iar acum, când, de dragul ei a dat la aceeași facultate prăpădită, când ar morozii-georgiana-madalinafi putut studia la Viena, la Bruxelles, în Berlin sau chiar în Londra, simțea că în sfârșit sentimentele ei sunt pe cale să se schimbe. Până când a călcat din nou pe toată inima lui, împietrind-o și înghețând-o și zdrobind-o de o mie de ori…făcându-l să plângă iar în timp ce recitea cartea lor preferată, R.Tudoran, Fiul risipitor. Se simțea de parc-ar fi vrut să schimbe numele cărții și să o rescrie: “Fiica risipitoare”, dar se redresa. Nu o putea urî…fiindcă a iubit-o atâta timp în neștire. Se întâlnea cu altă matahală uriașă, Sebastian, care, cine știe prin ce minune ajunsese la Litere, când era evident că-și greșise vocația. Cădea pe gânduri din nou și se scufunda în părul lui negru și lung, cu mâinile acoperindu-i ochii de-un verde magic.

– Lume nouă, lume nouă! se întâlneau des când erau ”cei mai buni prieteni”, dar asta se întâmpla când nimeni nu le tulbura liniștea și ea nu întindea urechea la ce-i spuneau toți proscrișii.

Nu se simțea în largul ei, dar mai ales, avea ochii vineți și părea bolnavă, obrajii era livizi și căzuți într-o amorțeală nefamiliară. Parcă nu o mai văzuse de vro mie de ani lumina.

L-a tras repede în camera ei de cămin, fiindcă era singură. Și-a săltat bluza, iar el a izbucnit în lacrimi. Pielea ei fină și pală se transformase parcă într-un câmp de bătaie, avea urme de seringi și de lovituri, din vina lui. Și-ar fi dorit să îl omoare cu mâinile goale, să îl sugrume de gâtlejul ăla barbar.

– Uite cum am ajuns! Sunt sătulă de toate astea, de visuri și halucinații oribile, nu mai suport să mă gâdile cineva cu pana în ureche, să-mi fie frică să adorm Radu, să adorm. Să cotrobăi prin toate colțurile camerei și să trag perdelele și zăvorul de la ușă de o sută de ori.

Știa de la început că nu se apucase din voința ei…fusese obligată desigur, fiecare măscărici își pusese amprenta asupra ei. Mai ales ăla de la Geologie, care avea numai fumuri în cap și niciodată nu-l prindeai treaz ca să vorbești cu el. Dar acum era prea mult; el singur încercase la îndemnurile ei. Se prefăcea că-i place doar ca să-l observe și acum? Ce rost mai aveau toate eforturile lui când ea ajunsese aici? N-ar fi trebuit să o încurajeze niciodată, era și vina lui, o simțea prin fiecare por.

– Hai să ne plimbăm, Eli, haide.

Au ieșit în Copou. O ținea de mână dedesubtul teilor înmiresmați, dar parcă parfumul ei era și mai tare decât al teilor, încât ar fi putut să te îmbete direct. Se așezaseră lângă statuia lui Eminescu și priveau contemplatori spre oamenii grăbiți, spre studenți și copii, iar apusul căzuse ca o notă moartă a unui pian defect, dar totuși încă acordat. Simțea din nou cum îi plesnea inima sub acorduri uitate de-a lui Chopin, dar era hotărât. Îi luase capul în mâini și o privea cu atâta dragoste în suflet, părul ei blond, oribil de plăcut era nepieptănat dar totuși atât de curat, începuse să vorbească și buzele roz i se mișcau ca-ntr-un joc de ceas iar ochii erau gata să plângă, când el, cu strângăcia lui își lipise atât de pasional buzele de ale ei, iar ea dăduse drumul lacrimilor adunate, la vale, într-un șirag perfect de mărgele. Simțea că nimic n-o să-i mai despartă acum, că în sfârșit și-a dat seama că el o iubea de-atâta timp.

La culcare, inima-i pocnea tot sub același concert de sentimente și fioruri reci, aștepta dimineața mai mult ca oricând, îi aștepta zâmbetul cu atâta pasiune acum, fiindcă știa că e pentru el. Aștepta s-o iubească cum n-o mai făcuse nimeni, s-o ceară în căsătorie de la doamna Marga.

Se trezise la fel de nerăbdator și calm, de parcă era o franzelă de-abia ieșită de pe bandă. Trecuse pe la țigăncile care vând flori și cumpărase un buchet de trandafiri roșii și albi, ca s-o întrebe dacă vrea să fie iubita lui, oficial. Iar era emoționat ca prima dată când îi citise cartea Elinei, așa cum era ea emoționată când eroina cărții se îndrăgostise de un bărbat care o părăsea atât de des. Căminul de fete era așa de liniștit dimineața, mai ales camera 7, ultima de la parter. Bătu cu eleganță în ușă. Niciun zgomot. Înăuntru, respirația caldă a Elinei umplea camera de plânsete. Era întinsă pe jos, și-avea la gură cheaguri de sânge, gâfâitul ei stins era pe cale să se oprească pentru totdeauna, lângă el, el, care a așteptat atât ca să fie fericiți pentru totdeauna.

Sebastian.., pilulele, fugi Radu, du-te…te iubesc pentru totdeauna!”, au fost ultimele cuvinte care s-au desprins de pe buzele roz pe care, cu doar o seară înainte le sărutase cu atâta ardoare. Îi luase trupul în mâini și-și vărsa pe sânii pe jumătate goi, lacrimile din toate nopțile în care ea îl făcuse să plângă, toate durerile din anii trecuți. Îi venea să mugească ca un vițeluș care tocmai își pierduse mama. Elina era pentru el, întregul scop al vieții lui mizere și infernale, ea reprezenta toate eroinele cărților de dragoste, toate figurile feminine știute vreodată. Se gândea că nu mai avea pentru ce să trăiască, niciodată nu v-a mai găsi pe cineva la fel, bucată smulsă din sufletul lui. Să caute toată viața chipul Elinei pe fiecare fața? ar fi durat milioane de ani și tot atâta durere. Se simțea pierdut, învârtindu-se în același cerc de foc, exilat, condamnat să ardă la foc continuu fără să se stingă..

Adunase cu frenezie pilulele vărsate pe dușumeaua camerei. Ce mai avea de pierdut? O sărutase carnal, pentru ultima dată, pe fruntea aproape rece și-i luă mâna așezându-se lângă ea, spera că o s-o revadă curând și că or să fie îngropați în același mormânt de flori și tei îmbălsămați, care să miroasă mai tare decât parfumul ei magic… (Georgiana Mădălina MOROZII, clasa a XII-a Filologie 2)

Comments

comments

About Tehno Redactor

%d blogeri au apreciat: