Viața cărților: Istoria dintr-o perspectivă critică

Daniel DRAGOMIRESCU

Despre romanul “Ultima noapte la Tanais”, de Vasile S. Popa, apărut la Societatea Scriitorilor Militari, București, 2012.

Despre Cel de-al Doilea Război Mondial, cu dramele și controversele lui, s-a scris foarte mult, atât în domeniul literaturii beletristice, cât și în cel al literaturii de specialitate, fără ca, desigur, să se fi dat răspunsuri la toate întrebările și fără să se fi epuizat dezbaterile asupra tuturor aspectelor sale, de la cauze și motivații, până la deznodământul din 9 mai 1945, când toată Europa se afla în ruine.

Cartea lui Vasile S. Popa, autor de origine vasluiană, se încadrează în ambele categorii. Este o combinație de ficțiune și realitate documentară, având drept teme de referință istoria și existența individuală, în vremuri de pace și de război, adoptând oarecum tehnica compozițională folosită de Tolstoi în Război și pace, dar făcând referință la o problematică specifică secolului XX și vieții românești. Planurile se succed în contrapunct și îl au drept protagonist pe generalul (în retragere) Andrei Naparu, un militar și un om al scrisului, cu o percepție foarte exactă asupra realităților din țară și preocupat de cunoașterea adevărului istoric. În jurul lui sunt reunite alte personaje, camarazi de arme și prieteni, veterani și parteneri de discuții sau dispute pe teme de istorie militară, cu conexiuni în planul vieții politice. Din rândul acestora se detașează figura venerabilă a Profesorului, martor și participant la luptele duse pe frontul de Est de armata română, cu care protagonistul discută în diverse ocazii, spre a lămuri până la capăt cauzele înfângerii suferite de armata română la Stalingrad, soldată cu zeci de mii de morți și prizonieri și cu întoarcerea decisivă a frontului. Aici se conturează una dintre mizele importante ale romanului și autorul, acumulând mărturii, raționamente și probe, se străduiește să dea un răspuns convingător și complet la întrebarea: cum a fost posibil?

În acest context, este firesc ca figura și personalitatea lui Ion Antonescu (general, apoi mareșal și Conducător al statului) să fie aduse în prim plan, cu intenția de a lămuri cât mai bine rolul și responsabilitățile acestuia în evenimentele istorice consumate cu 70 de ani în urmă, în stepa calmucă, la Cotul Donului. În general, prin vocile diferitelor personaje, mareșalul este văzut într-o lumină pozitivă – ca un om integru, competent și patriot, căruia însă istoria nu i-a fost favorabilă, trimițându-l în fața plutonului de execuție de la închisoarea Jilava. Problema care revine ca un leitmotiv este dacă destinul României ar fi putut să fie altul, în cazul că înaintarea Armatei Roșii ar fi fost oprită undeva la Prut sau pe aliniamentul fortificat Focșani-Galați-Nămoloasa, iar României nu i s-ar fi impus armistițiul total defavorabil știut, care a transformat-o rapid din țară eliberată în țară ocupată și în satelit al URSS. Prin urmare, este judecată critic răsturnarea (lovitura de stat) de la 23 august 1944, considerată un act istoric insuficient de bine gândit, la care Regele Mihai, tânăr și fără multă experiență, ar fi fost determinat să participe de sfătuitori incompetenți sau rău intenționați. Autorul notează consecințele pentru istoria noastră postbelică – lapidar și sugestiv – în termenii următori: “Prin (porțile Focșanilor) intrase (…) un Ivan gigantic cu o turbincă în spate, plină de toate relele” (p. 23). Acel “Ivan gigantic” nu era nici pe departe blajinul și hâtrul Ivan pravoslavnic din povestea lui Creangă, căci îl avea în spatele lui pe comisarul politic, cu pistolul în mână.

Cel de-la doilea plan al romanului ne aduce în epoca postbelică și urmărește viața personală a lui Andrei Naparu, în cariera sa militară și în avatarurile sale sentimentale, precum și ca soț și tată de familie. Această parte a romanului, marcată tipografic de litere cu caracter distinct, se deosebește și se opune contrapunctic celeilate părți, prin sentimentalismul ei nostalgic și prin tendința de a se converti într-un veritabil poem al iubirii erotice sau familiale: “De o parte trecutul, cu toate eșecurile și succesele sale (…) De cealaltă parte, prezentul și viitorul – debutând în tulburătoarea după-amiază a iubirii redescoperite dintre el și Lilia, proiecție pasională a împlinirilor calme, târzii, ce-i înveliseră cu săgeți de foc…” (p. 194). Desigur că un cititor atent poate intui, parcurgând aceste pagini, că protagonistul este într-o anumită măsură un alter ego al autorului însuși, lucru normal de altfel, pentru că orice autor care se respectă scrie întotdeauna despre lucrurile știute de el mai bine, pe care numai experiența proprie de viață le poate da. Grăitoare și încărcată de nostalgie este, în această ordine de idei, evocarea satului Bahnari și a străzii Hușului cu casele și locuitorii ei, din Vasluiul de altădată, de la care se revendică atât eroul cărții, cât și autorul, în mod evident legat sufletește și mândru de obârșia sa, pentru că de aici s-au ridicat, în timp, destui oameni de valoare.

Titlul romanului poate părea destul de enigmatic, la prima vedere. Ce să însemne oare “Ultima noapte la Tanais”? S-ar putea bănui că este o parafrază la “Ultima noapte pe Titanic”. O documentare minimală relevă că Tanais era vechea denumire a Donului, la gurile sale de vărsare în Marea Neagră. Prin extensiune, fluviul Don. Cum orașul Stalingrad (numit Astrahan în epoca țaristă și Volgograd de la Hrușciov încoace) este situat la Cotul Donului, se înțelege că romanul este conceput ca un poem solemn ori ca un requiem în memoria militarilor români care și-au încheiat în mod tragic destinul la Stalingrad, lucru sugerat și de imaginea de pe coperta întâi a cărții. O carte care merită să fie citită.